Pro şi contra Cioran

Toată vâlva de anul trecut, determinată de manuscrisele lui Cioran pe care statul român nu s-a învrednicit să le achiziţioneze, revenind unui particular această delicată, dar onorantă misiune, a adus din nou în discuţie numele său. Iconoclastul filosof toată viaţa a vorbit despre retragere şi refuz al tentaţiilor, dar în mod paradoxal gloria nu l-a ocolit, ci dimpotrivă, i s-a dăruit cu asupră de măsură.

De curând, reeditarea unui volum care în urmă cu un deceniu le-a atras multora atenţia, "Pro şi contra Cioran, între idolatrie şi pamflet", ne face să ne întrebăm - a câta oară! - de unde a plecat totuşi puterea de seducţie a acestui autor şi care este până la urmă reţeta succesului. Cioran nu a vrut să aibă succes, dar acesta a irumpt în viaţa lui. A vrut să fie un sfânt, dar nu şi-a găsit tradiţia în sânul căreia să se adăpostească. A rămas până la urmă un amant al Neantului şi acest "Nu" rostit de el cu maximă strălucire l-a propulsat într-o lume care şi-a pierdut de mult reperele. Non-sensul învecinat cu non-eul a făcut din Cioran un autor cu mare căutare, ceea ce acum ne pune pe gânduri, fiindcă până la urmă este groaznic să triumfi fluturând o trenă a nimicului. Sunt autori ale căror operă şi viaţă sunt o rugăciune, dar nu le acordăm nici un pic de atenţie. În schimb sunt teribilişti la ale căror picioare cădem şi le aducem nepreţuite omagii. Oare e drept să fie aşa? Cioran a fost la rândul lui un teribilist care şi-a dozat elegant arta negaţiei. Iată ce scria Jeni Acterian, o altă fire pasională, despre Cioran în 1938: "Când mă întâlnesc cu E.C. am întotdeauna un fel de mirare-regret. Mirare că în linie generală simte atât de identic cu mine. Are aceeaşi structură, aş zice. Şi regret pentru că am impresia - nu ştiu de ce - că asta mă bagatelizează..." Foarte interesant. Jeni Acterian pune degetul pe rană. Cioran ne seduce, dar simţim în ce scrie el şi o trişare. Oare a fost el sincer până la capăt? Chiar a fost atât de consecvent în intransigenţa sa? Îndoiala îşi face pe furiş loc în sufletul nostru şi ne trimite gândul spre un Cioran farseur. Aici nu e pusă în discuţie valoarea operei, ci destinul omului. Adus în faţa judecăţii supreme, autorul nostru nu a mai putut să se prefacă. Negaţia sa manevrată cu iscusinţă s-a prăbuşit în faţa Tronului. A fost poate singura clipă când, somat să mărturisească, nu s-a mai putut fandosi. Dar ne imaginăm şi noi ceva inimaginabil: nu ştim ce loc ocupă Cioran pe lumea cealaltă. În această lume ştim. Opinii pro şi contra sa nu vor întârzia să tot apară.