Profeţii din trecut pentru o Europă fără războaie

În secolele XVII-XIX mai multe minţi luminate au susţinut în continuare ideea mai veche a unei apropieri şi colaborări între naţiunile Europei, ca mijloc de rezolvare a divergenţelor şi de eliminare a războaielor. Veţi vedea, în cele ce urmează, că multe dintre principiile care fundamentează astăzi edificiul politic al Europei unite nu sunt creaţii contemporane, ci au fost gândite cu secole în urmă.

Dacă proiectele care propuneau o organizare federală a Europei, prezentau în numerele trecute, rămas în stadiul unor simple exerciţii intelectuale, William Penn, fiul unui amiral englez, care obţine în 1681, în America de Nord, teritoriul numit Pennsylvania, are posibilitatea practică de a experimenta aici funcţionarea unei organizări constituţionale de tip federal, pacifist şi tolerant. El îşi valorifică experienţele sale într-o lucrare elaborată între anii 1692-1694, într-o perioadă când Europa era confruntată cu războaiele declanşate de tendinţele de hegemonie ale lui Ludovic al XlV-lea, lucrare consacrată modalităţilor asigurării păcii prezente şi viitoare pe continent. Considerând ca obiectiv eliminarea războaielor şi asigurarea păcii printr-o justiţie bazata pe guvernare raţionala şi paşnică, Penn propune instituirea unei diete generale, în care statele să fie reprezentate în funcţie de mărimea, veniturile şi puterea lor economică. Astfel, Imperiul Romano-German să aibă 12 reprezentanţi, Franţa şi Spania câte 10, Italia 8, Anglia, Turcia şi Rusia câte 6, Elveţia şi Polonia câte 4 Portugalia, Danemarca, Veneţia câte 3, Holstein şi Kurland câte 1. Reşedinţa dietei, să se afle în centrul Europei, preşedinţia să se asigure prin rotaţie, limba dezbaterilor să fie latina şi franceza, iar hotărârile să se ia prin vot secret cu majoritate de 1 sau jumătate plus şapte voturi. Întrunindu-se anual sau la 2-3 ani odată, Dieta să stabilească normele generale de justiţie şi să reglementeze toate problemele litigioase. Preocupările şi cheltuielile militare ale statelor să fie înlocuite cu cele privitoare la agricultură, industrie, comerţ, educarea tineretului, cunoaşterea artei guvernării, dezvoltarea ştiinţelor şi artelor. Să se garanteze siguranţa comerţului şi circulaţiei prin paşapoarte valabile pentru întregul teritoriu al Europei. Proiectul stareţului Cel mai cunoscut proiect de instaurare a păcii generale, care a devenit un important punct de referinţă pentru generaţiile epocii luminilor, este cel elaborat în 1712 de către abatele de Saint-Pierre. Proiectul său, intitulat Proiect pentru o pace perpetuă, care a mai cunoscut trei ediţii în anii 1713, 1717 şi 1729, îşi propune eliminarea războiului ca mijloc de rezolvare a diferendelor cu ajutorul unor tratate de pace, de garantare a graniţelor teritoriale şi comerciale, care să asigure echilibrul de forţe. El preconizează ca principalele puteri europene să înfiinţeze un Congres sau un Senat permanent, format din reprezentanţii Franţei, Angliei, Olandei, Savoiei, Portugaliei, Bavariei, Veneţiei, Genovei, Elveţiei, Lorenei, Suediei, Danemarcei, Poloniei, Statului Papal, Moscovei, Austriei, Kurlandei, Prusiei, Saxoniei, Palatinatului, Hanovrei, arhiepiscopilor electori. Congresul să garanteze status-quo-ul teritorial existent, care să nu poată fi schimbat decât cu 3/4 din voturile Congresului. Plângerile împotriva unui membru al Congresului vor fi înaintate acestuia în scris şi decise prin majoritate de voturi. Nu se va declara război decât împotriva unui stat proclamat duşman de către acest organism european. Se vor încheia înţelegeri similare şi cu suveranii islamici, pentru respectarea reciprocă a păcii. Se va acorda ajutor monarhiilor şi republicilor membre împotriva rebeliunilor interne. Statele care nu vor respecta hotărârile Congresului vor fi dezarmate, obligate la plata unor despăgubiri, iar conducătorii lor vor fi înlăturaţi de la putere. Vor fi emise reglementari generale ale comerţului, bazate pe egalitate şi echilibru între toate statele membre. Vor fi înfiinţate Camere comerciale pentru rezolvarea diferendelor în valoare mai mare de 10.000 de livre, ale căror rezoluţii vor fi aplicate în mod obligatoriu de către suverani. Contribuţia statelor membre la cheltuielile comune va fi în proporţia veniturilor şi bogăţiei lor. Schimbarea statutelor comune va fi posibilă doar prin votul unanim al membrilor, iar celelalte decizii se vor lua cu majoritate de 3/4. Introducerea acestor măsuri va avea loc treptat, primul pas preconizat fiind un Congres la Haga. Immanuel Kant şi Europa federală Epoca Revoluţiei franceze punând sub semnul întrebării dominaţia vechilor structuri, atât în sfera relaţiilor sociale intrastatale, cât şi la nivelul sistemului internaţional, sentimentul şi speranţa că a sosit vremea punerii vieţii întregului continent pe alte baze, generează formularea unor noi proiecte de asigurare a păcii şi unităţii Europei prin reorganizarea ei radicală. Cel mai cunoscut dintre acestea este proiectul de pace perpetua (Zum ewigen Friede) formulat în 1795 de către marele filosof Immanuel Kant (1724-1804). Cunoscând proiectul abatelui de Saint-Pierre, ca şi ideile lui Rousseau, Kant elaborează propunerea unui pact internaţional, menit a elimina războiul pentru totdeauna din viaţa popoarelor. Mijlocul preconizat în acest scop este ieşirea statelor din starea de ilegalitate, care reprezintă principala sursă a războaielor, şi instituirea unui nou tip de societate internaţională, a unui „stat al naţiunilor“ de tip federativ, care să garanteze securitatea şi protecţia pentru toate ţările, indiferent de mărimea lor. Această societate să se realizeze în mod treptat, pornind de la un nucleu puternic, asigurat de un popor cu sistem de stat republican, extinzându-se apoi la nivel continental şi, în final, la întreaga lume. Până la materializarea acestui ideal federal, să se încheie o alianţă de tip confederativ între state, care să garanteze excluderea războaielor şi a abuzurilor de orice tip. Chiar dacă proiectul nu include o detaliere concretă, instituţională, a funcţionării sistemului federativ preconizat, el marchează totuşi un moment de referinţă esenţial în închegarea unei concepţii unitare, care să includă deopotrivă idealurile pacifismului, liberalismului şi federalismului, prin formula unei federaţii libere a unor state cu regim republican constituţional, bazată pe raţiune şi drept internaţional, cu garantarea reciprocă a drepturilor. Fără diplomaţie secretă În aceeaşi epocă îşi formulează planul pentru o pace universală şi perpetuă Jeremy Bentham (1797-1832), plan publicat însă doar postum, în 1843. Scopul proiectului este reducerea şi stabilizarea forţei diferitelor naţiuni componente ale sistemului european, prin eliminarea tratatelor de alianţă, ofensive sau defensive, a acordurilor comerciale cu avantaje unilaterale, a forţelor navale în exces, prin desfiinţarea sistemului colonial. El propune încheierea unui tratat general şi permanent, care să fie acceptat în primul rând de Anglia şi Franţa, ca o garanţie şi condiţie a pacificării Europei. Pentru punerea sa în aplicare, să se convoace un Congres european, cu participarea a câte doi delegaţi din fiecare ţară, şi o Curte de justiţie comună pentru reglementarea diferendelor între naţiuni. Să se limiteze reciproc efectivele militare, să se elimine diplomaţia secreta, să se reducă prin legi prealabile încheierii tratatului cheltuielile militare ale fiecărei ţări, pentru ca popoarele să simtă în mod concret avantajele noului sistem. Ceea ce conferă specificul absolut şi noutatea acestui proiect, în raport cu cele anterioare, este renunţarea la ideea utilizării forţei în aplicarea rezoluţiilor comune. Se mizează, în schimb, pe forţa opiniei publice, preconizându-se publicitatea tuturor dezbaterilor, instituirea libertăţii presei în toate ţările, astfel încât statele refractare să fie supuse oprobriului şi condamnării întregii Europe. Idealul suprem Tendinţa de îmbinare şi conciliere a exigenţelor de unitate inspirate din ascensiunea liberalismului economic şi politic din prima jumătate a secolului XlX-lea, generatoare de interdependenţe crescânde ale societăţii industriale moderne în formare, dincolo de limitele statale, cu aspiraţiile naţionale spre afirmarea culturală, politică şi instituţională a identităţii proprii, ne întâmpină în gândirea şi acţiunea politică a reprezentanţilor Tinerei Europe, care pregătesc valul revoluţionar al anului 1848. Acest aliaj ideatic îşi găseşte cea mai caracteristică formă de exprimare în viziunea asupra Europei a lui Giuseppe Mazzini (l807-1872), creatorul şi inspiratorul mişcării Tinerei Europe. Pentru Mazzini, valoarea supremă este omul „dintotdeauna şi de pretutindeni (...) centru al universului (...) nu englez, francez sau italian, ci cetăţean al întinsului Pământ“. Idealul suprem este libertatea şi frăţia universală, care însă nu pot fi realizate nici prin individualism, nici prin cosmopolitism. Mijlocul esenţial în acest sens este, în concepţia sa, naţiunea, care va permite trecerea de la egoismul fazei individualiste a comportamentului uman, la faza organică a frăţiei generale. Naţiunile, conştiente de misiunea lor esenţială de asigurare a libertăţii şi frăţiei pentru întreaga umanitate, vor da naştere statelor naţionale ca şi comunităţi ale acestei frăţii şi libertăţi, iar umanitatea va deveni o familie a naţiunilor. Concepţia lui Mazzini a reprezentat o viziune ideală asupra unei umanităţi perfecte, capabile să renunţe la obiectivele unei situaţii privilegiate a naţiunii proprii în favoarea valorilor generale supranaţionale. „Anarhia pozitivă“ Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865), reprezentant al unui socialism reformist şi pacifist, porneşte în definirea principiului federalist de la un punct de vedere comun cu liberalismul. Proudhon preconizează eliminarea totală a statului şi instaurarea a ceea ce el defineşte ca „anarhie pozitivă“, bazată pe ştiinţă şi inteligenţă. Principiul fundamental al unei atari concepţii este egalitatea mijloacelor puse la dispoziţia fiecărui individ, independenţa sferei sale de acţiune, proporţional cu inteligenţa şi capacităţile pe care le deţine. Aceasta se va realiza prin înlocuirea statului centralizat şi organizat ierarhic, care anulează, pe măsura expansiunii sale teritoriale şi demografice, libertăţile individuale, comunale, provinciale şi naţionale, cu comunităţi restrânse, concepute ca asociaţii productive, care schimbă între ele produsele muncii lor, pe baza principiilor reciprocităţii. Ele se vor uni într-o structură federală, pe baza unui pact contractual, întemeiat pe principiul egalităţii, imposibil de aplicat într-un stat centralizat ierarhic. Statele Unite ale Austriei Mari, imaginate de un roman În aria central-europeană, frământată de ascensiunea şi confruntarea tendinţelor naţionale divergente şi concurente, nu întâmplător se formulează numeroase proiecte de federalizare în cadrele Monarhiei Habsburgice, concepute ca o arie posibilă a Confederaţiei dunărene. Cel mai cuprinzător şi coerent proiect îi aparţine românului Aurel C. Popovici, care, în lucrarea sa privind Statele Unite ale Austriei Mari, publicată în 1906, elaborează un model de soluţie în cele mai mici detalii, având în vedere experienţa elveţiană şi americană, iar ca obiectiv esenţial considerând contracararea pericolului hegemoniei germane sau ruseşti în aria central-europeană. Monarhia urma a fi reorganizată în 15 state federale componente, fiecare cu constituţia, guvernul, parlamentul, justiţia proprie şi cu menţinerea unor instituţii federale la Viena, incluzând un guvern central, un parlament ales prin vot direct şi organe federale de justiţie. Limba germană urma a se păstra ca limbă oficială. Acest proiect s-a bucurat de interesul şi sprijinul arhiducelui Franz-Ferdinand.