Publicistul, traducătorul și profesorul Virgil Tempeanu

Nu de puține ori am auzit vorbindu-se despre Virgil Tempeanu, unul dintre oamenii înțelepți care și-au legat numele de orașul Fălticeni și de locurile învecinate.

În anii tinereții mele, scriitorul Virgil Tempeanu revenea, adeseori, în discuțiile unor cărturari ai zonei, profesori și învățători care l-au întâlnit, cunoscut și i-au păstrat amintirea ori prietenia. Cu toate că s-a stabilit înainte de jumătatea veacului al XX-lea în București, cu lungi călătorii și cercetări în Germania, Virgil Tempeanu a rămas legat sufle­tește de urbea din binecuvântatul ținut sucevean.

Auzind că a fost înmormântat într-unul din cimitirele bucureș­tene, am dorit să-i oficiez o slujbă de pomenire. Căutând și întrebând, am aflat că ultima parte a vieții a petrecut-o în orașul Buftea, într-un loc liniștit, unde a și fost înmormântat în luna mai a anului 1984, la trei ani după decesul soției sale, Melania, care era născută în aceeași zi, lună și an cu el, 10 septembrie1888.

Am căutat în arhivele parohiilor din Buftea și am descoperit că mormântul se află în cimitirul bisericii centrale a orașului, ocrotită de Sfânta Mare Muceniță Varvara.

Deși abia se mai observă literele săpate pe crucea de marmură, am descoperit mormântul lui după aproape 40 de ani de când a fost îngropat, într-un loc în care, probabil, nu mai poposesc decât albinele în drumul lor către nectarul florilor. Acestea însă nu culeg și lacrimi de pe mormântul uitat al germanistului, profesorului universitar și cărturarului Virgil Tempeanu.

Într-o zi din Sfântul și Marele Post al Paștilor 2022, împreună cu primarul orașului Buftea, domnul inginer Gheorghe Pistol, și cu Ion Ghinea, unul dintre vecinii și cunoscuții profesorului Virgil Tempeanu, am făcut popas și rugăciune la mormântul lui.

Din păcate, am întâlnit, cum mi s-a întâmplat în repetate rânduri, uitarea și chiar indiferența. Trecerea timpului lasă urme și pe lespedea de mormânt a unor oameni importanți. Așa se întâmplă când familia, prietenii, cunos­cuții și, eventual, discipolii nu mai sunt printre cei vii ori nu-și mai aduc aminte de înaintașii și binefăcătorii lor.

M-am bucurat să-l întâlnesc pe unul dintre vecinii care locuiau la Buftea, gard în gard cu Virgil Tempeanu. Așezat și binevoitor, domnul Ion Ghinea mi-a vorbit despre marele cărturar, oferindu-mi posibilitatea de a vedea locul unde scriitorul, dăruit cu mulți talanți, și-a trăit ultimii ani ai vieții.

Casa lui, altădată un fel de co­nac, care avea în jur de vreo 5.000 mp, a fost vândută de una dintre fiicele scriitorului. În prezent, acolo funcționează Casa de Ajutor Reciproc a pensionarilor din Buftea. Reședința a suferit modificări vizibile, mai ales la terasa care dădea spre grădină, splendidă altădată, cu stâlpi de lemn și inspirată arhitectură, unde Virgil Tempeanu își petrecea timpul de primăvara până toamna târziu.

După mărturisirea vecinului său, dăruit cu bună-cuviință, atenție și ospitalitate, care a lucrat mulți ani la Studiourile Cinematografice din Buftea, Virgil Tempeanu s-a aflat în ultimii ani ai vieții într-o rodnică lucrare cultural-editorială. Scria și traducea. Încântat, vecinul ne-a mărturisit că între cărțile primite cu dedi­cație de la reputatul germanist se numără și Cântecul Nibelungilor, care a apărut în 1964 și a cunoscut mai târziu alte ediții.

Din aceeași sursă am aflat că în fiecare duminică dimineața, întotdeauna la ora 8:45, profesorul Virgil Tempeanu se îndrepta către biserică. Doar în ultima perioadă a vieții, când era suferind și încărcat de vremi, întrucât a trăit 100 de ani fără patru, nu a mai putut participa la Sfânta Liturghie. În rest, slujbele sfinte constituiau minunatul prilej de a-I închina lui Dumnezeu viața și mulțumirea pentru bogatele daruri pe care le-a primit.

La Buftea îl vizitau oameni importanți, precum marele actor fălticenean Grigore Vasiliu Birlic, căruia Virgil Tempeanu i-a fost profesor, în tinerețe, la Liceul „Nicu Gane”.

Profesorul Virgil Tempeanu, născut la Focșani, a copilărit în ținutul Argeșului și a urmat pentru scurt timp o școală evanghelică germană, unde a deprins de timpuriu limba lui Goethe. A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” și a devenit licențiat al Facultății de Litere și Filosofie din Capitală, cu specialitățile filologie germană și filosofie. A susținut la Universitatea din București un doctorat dedicat Cântecelor germane de cruciadă, după care și-a desă­vârșit studiile de germanistică la Universitatea din München, Germania.

Revenit de la München, din anul 1913 a funcționat ca profesor la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, în prezent Colegiu Național, apoi director al Școlii Normale din același oraș, al unei școli pregătitoare din Baia (vechea capitală a Moldovei ștefaniene), lector la Universitatea din München, profesor universitar la Iași și București, având în tinerețe dem­nități politice: prefect al județelor Suceava și Baia, deputat din partea Partidului Naționalist Democrat, condus de Nicolae Iorga ș.a.

Profesorul Virgil Tempeanu i-a predat lecții de germană regelui Mihai, în tinerețea sa. Toate acestea aveau să se răsfrângă mai târziu asupra vieții lui, întrucât realizările din perioada interbelică nu mai erau pe placul auto­rităților instalate la putere după anul 1947.

Deși nu a fost de obârșie fălticenean, s-a dedicat intens vieții culturale și didactice a ținutului, fiind, alături de alți oameni ai locului, născuți sau stabiliți la Fălticeni, promotorul unui prolific curent literar și cultural manifestat în acest loc.

La Fălticeni aveau loc numeroase întâlniri între scriitorii și cărturarii vremii, păstrându-se până astăzi casa pe care a construit-o profesorul Tempeanu în orașul dintre livezi, cu o arhitectură deosebită și o proprietate importantă, la intersecția străzilor Ion Dragoslav cu Republicii. Nu lipseau membrii familiei Lovinescu ori invitații acestora de la București, Iași, sau din alte locuri, elevii și profesorii Liceului „Nicu Gane”. La Fălticeni, prin astfel de conclavuri și strădaniile cărturărești de fiecare zi, s-a reușit să se păstreze, în perioada interbelică, un suflu de înaltă ținută culturală, creație, credință și trăire.

Virgil Tempeanu a tipărit, la Fălticeni, revista Săptămâna, apoi a condus revista literar-artistică Înmuguriri, la care au colaborat numeroase personalități ale vremii, între care amintim articolele și interviurile marelui critic literar Eugen Lovinescu ori ale invitaților acestuia. Pontiful „Zburătorului” era o prezență mereu binevenită în redacția revistei fălticenene, contribuind cu sfaturile lui la prestigiul meritoriei publicații culturale. În vremea când Virgil Tempeanu a condus revista Înmuguriri, redactor-șef a fost publicistul fălticenean Mihail Havriș, de asemenea îndrăgostit de același ținut, cu toate că nu era localnic.

Profesorul Virgil Tempeanu a avut o bogată activitate creatoare, fiind preocupat de spiritualitatea și cultura germană; a fost deosebit de apreciat și dat ca exemplu adeseori în perioada interbelică printre vorbitorii de limbă germană, care, deși nu erau născuți în Germania, aveau profunzimea și deplina cunoaștere a graiului lui Goethe.

Unul dintre scriitorii care l-au întâlnit în urbea de pe Șomuz, Vasile Gh. Popa, a scris cartea Convorbiri cu Virgil Tempeanu sau Elogiul spiritualității Germaniei, publicată postum.

Virgil Tempeanu a desfășurat o activitate publicistică bogată. A tipărit, între altele, un Album Istoric al județului Baia, o Istorie a Pedagogiei și Literaturii germane. A fost membru în redacția unor gazete locale: Răvașul nostru (1920-1928), ca director, Calendarul învățătorilor (1929-1938), Înmuguriri (1933-1940), pe care a condus-o, de asemenea, în calitate de director, având colaborări și cu alte periodice.

Opera sa de căpătâi - traducerea Cântecului Nibelungilor (1964) - respecta tiparul prozodic original, „păstrând aerul de cronică” și „lexicul arhaizant atât de meșteșugit ales”.

Pe marginea traducerilor din limba germană a făcut numeroase exegeze, iar în cazul Nibelungilor a vorbit și despre un posibil autor al epopeii.

Antologia sa, Din scrinul vechi, cuprinde versificări ale unor teme și momente diverse, unele versuri fiind închinate Moldovei de peste Prut, considerând unirea Basarabiei cu România „o nouă Înviere” și „sărbătoarea Neamului”.

S-a bucurat de o largă apreciere a activității sale cărtu­rărești și didactice din partea oamenilor de litere. Este destul să amintim de scriitorii Eugen Lovinescu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Vasile Gh. Popa, dar și de reputați profesori și critici germani și - de ce nu? - de foștii săi elevi Mihai I, Regele României, și actorul Grigore Vasiliu Birlic.

Profesorul Virgil Tempeanu a lăsat urme adânci în spiritualitatea și istoria școlilor orașului Fălticeni. Deși retras din urbea de pe Valea Șomuzului, scriitorul a revenit de câteva ori cu prilejul unor sărbători, cunoscută fiind prezența sa la Liceul „Nicu Gane”, care-l invita să vorbească elevilor despre vremurile de altădată, sau evocările sale la împlinirea centenarului prestigioasei instituții de învățământ cu tradiție din Fălticeni (1970). La ziua centenarului școlii sale de suflet - „Nicu Gane”, profesorul Tempeanu a alcătuit textul imnului liceului, iar muzica a fost compusă de Ion Chirescu. Așeza­rea muzicală fiind pretențioasă, imnul nu s-a păstrat, ci a fost intonat doar la centenar și în câteva ocazii solemne.

Deși în parte uitat și retras departe de efervescența culturală a Bucureștilor, sau a ora­șului Fălticeni, la Buftea, profesorul Virgil Tempeanu și-a trăit ultimii ani ai vieții într-o constantă lucrare dedicată căr­ții. Dintr-o eroare umană, în Cartea Fălticenilor, anul morții sale a fost trecut 1985 și nu 1984, după cum arată certificatul de deces eliberat în aceeași localitate unde a fost îngropat. Facem cu acest prilej o meritată îndreptare, cinstindu-i memoria și aducându-ne aminte de aten­ția deosebită pe care a acordat-o urbei din ținutul sucevean.

Profesorul Virgil Tempeanu se alătură numeroșilor oameni de cultură, slujitori ai Bisericii, profesori, învățători, medici, cercetători cu mare suflet și trăire care au ajuns la Fălticeni venind din diferite locuri ale țării, care au prețuit acest loc și pe oamenii lui, devenind ca unii dintre ei.