Pururea fecioria Maicii Domnului

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia V, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 70

„Și luându-o, n-a cunoscut-o până ce a născut pe Fiul ei Cel Întâi Născut” (Matei 1, 25). Cuvântul până nu l-a folosit aici evanghelistul ca să bănuiești că a cunoscut-o după ce a născut pe Fiul ei, ci ca să afli că Fecioara era fecioară înainte de naștere. Dar atunci pentru ce a mai pus cuvântul până? Adeseori Scriptura obișnuiește să facă asta, folosind cuvântul când e vorba de timpuri nedeterminate. De pildă: Când a fost vorba de corabia lui Noe de pe timpul potopului a spus: Corbul nu s-a mai întors până ce nu s-a uscat pământul (Facerea 8, 7). Cu toate că nici după aceea nu s-a mai întors. Vorbind despre Dumnezeu, Scriptura spune: Din veac și până-n veac Tu ești (Psalmi 89, 2); dar prin aceste cuvinte Scriptura nu pune hotare existenței lui Dumnezeu. În altă parte Scriptura binevestește și spune: Va răsări în zilele lui dreptatea și mulțimea păcii până ce va dispărea luna (Psalmi 71, 7); asta nu înseamnă că pune capăt acestui frumos corp ceresc. Tot astfel și în textul din Evanghelie, Matei a spus până ca să ne arate că Fecioara a fost fecioară înainte de nașterea Pruncului; cât privește timpul de după naștere, l-a lăsat pe seama gândirii tale. Matei a spus numai ceea ce era de neapărată trebuință să afli, anume că Fecioara a rămas fecioară până la naștere; iar ceea ce-i o consecință firească și evidentă a spuselor sale a lăsat-o pe seama conștiinței tale. Că Iosif, care era un om drept, n-ar fi vrut cu nici un preț să o cunoască nici după nașterea Fiului ei, când știa că era o Mamă, care a fost învrednicită de o naștere nouă și străină. Dacă ar fi cunoscut-o și ar fi avut-o ca femeie, pentru ce Domnul o încredințează ucenicului ca pe o femeie fără de apărare, care nu are pe nimeni, și-i poruncește s-o ia cu el? (Ioan 19, 26-27)”

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, Scrisoarea a XLII-a, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 202

„Hristos în chip deosebit a ales darul fecioriei, a înfățișat neprihănirea și S-a făcut pe Sine ceea ce a fost mama Sa.” 

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a LVI-a, 3-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, pp. 236-237

„Nu pot spune că n-a fost pe drept învinuit (episcopul Bonosus - n.n.) în legătură cu fiii Mariei și că nu fără pricină a fost supărarea sfin­țiilor voastre, cum că din aceleași pântece de Fecioară din care S-a întrupat Hristos s-ar mai fi născut și alți copii. Căci Domnul Iisus n-ar fi ales să Se nască din Fecioară dacă ar fi judecat-o atât de nestăpânită, încât acel sălaș de naștere trupească a Domnului, acel palat al Împărăției veșnice să-l murdărească primind sămânță omenească. Cine afirmă aceasta nu afirmă altceva decât necredința iudeilor, care spun că Iisus nu S-a putut naște dintr-o fecioară. Iar dacă se răspândește această învățătură de la preoți, că Maria a născut mai mulți copii, se atacă și mai puternic adevărul credinței. Într-adevăr, așa cum este scris, zice Domnul către Mama Sa despre Ioan Evanghelistul: Femeie, iată fiul tău (Ioan 19, 26) și, de asemenea, către Ioan despre Maria: Iată mama ta (Ioan 19, 27). Dar ce vrea să însemne altceva decât că a vorbit și despre nevinovăția mamei Sale, atunci când Domnul, răstignit pe Cruce, ridica păcatul lumii? Sau ce altceva se spune decât ca necre­dința să-și închidă gura și să amu­țească, să nu îndrăznească să aducă Maicii Domnului vreo ocară? Așadar, martor este același judecător fără părtinire, același doveditor al cinstei feciorelnice, că ea a fost logodită numai cu Iosif și că totuși nici cu acesta n-a fost împreună prin dreptul de căsătorie (Matei 1, 18). Căci n-ar fi voit s-o despartă de tovărășia cu Iosif, dacă ar fi urmat să aibă fii cu el. Dar, dacă este puțin acest lucru, evanghelistul adaugă o altă mărturie când zice: Ucenicul a luat-o la sine (Ioan 19, 27). Dar de ce a făcut această despărțire? De ce a luat-o și a despărțit-o de bărbat? Cine citește această Evanghelie de ce se clatină, de ce-și pierde cumpătul ca un împotmolit? Așadar, fiindcă există această mărturie a Fiului despre desăvârșirea Mamei, aceasta este o vrednică moștenire a cinstei întregi a Mariei, acesta este felul oricărei desăvârșiri. Aceasta a zis El și Și-a dat duhul (Ioan 19, 30), închizând toată taina în hotarul adevăratei evlavii.” 

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XXIX-a, 18-21, în PSB, vol. 53, p. 153

„Ce este mai fru­mos decât să te apropii de El (Mântuitorul), să ai părtăşie cu El? Ce plăcere este mai mare? Cine-L va vedea şi va gusta fără plată din izvorul de apă vie, ce poate să dorească altceva? Ce domnie? Ce putere? Ce averi, când va vedea cât de nesi­gură este aici viaţa conducătorilor, cât de schimbătoare sunt stările imperiilor, cât de scurtă este viaţa, cât de mare este robia în împărăţii, în care oamenii trăiesc după voinţa altora şi nu după a lor proprie? Dar ce bogat trece la viaţa veşnică, dacă nu este sprijinit pe câştigul virtuţilor pe care toţi îl au, numai cei bogaţi nu? (Matei 19, 26). Aşadar, fericirea nu constă în a te folosi de bogăţii, ci în a-L vedea pe El ca să le dispreţuieşti pe ele, şi să respingi cele potrivnice adevărului, să le socoteşti deşarte şi zadarnice, să iubeşti acea frumuseţe a adevărului curat, care arată cât de mincinoase sunt culorile acestui veac. (…) Lasă afară acest chip al lumii, lasă afară răutatea. Aşează înăuntru bunătatea minţii, care are harul în puterea vieţii. Spală-ţi îmbrăcămintea şi intră în cetatea cerului, care este harul cel adevărat al sfinţilor, în care este cortul lui Dumnezeu, în jurul Căruia se găsesc cărturarii Domnului, unde nu slujesc zilele, sau soarele, sau luna, ci Domnul Însuşi e lumina, care luminează toată cetatea (Apocalipsă 21, 23). (…) Să nu fie mâinile tale slabe şi genunchii tăi fără putere pentru închinare şi pentru credinţa ta. Să nu se întoarcă slăbiciunea voinţei tale, să nu revină la calea nelegiuirilor. Ai apucat calea cea bună, rămâi pe ea, ai ajuns, ţine-te bine: Mântuieşte-ţi sufletul tău (Facerea 19, 17). Urcând, mergi drept înainte, căci înapoi nu există siguranţă. În sus e calea, în jos prăbuşirea, în sus urcuşul, în jos prăpastia. Este greu de urcat şi primejdios de coborât. Dar puternic este Domnul, Care te-a întărit şi te păzeşte.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)