„Puțintică răbdare și sus inima, fraților!”
Ușor nu este. Să nu uităm că arestul la domiciliu e o pedeapsă pentru infractori. Nu e ușor să fii rupt de prieteni, de biserică, de locurile în care mergeai cu bucurie, să nu poți să ieși în parc, să mergi la teatru ori la un concert. Și nu e ușor nici savantul ritual pe care trebuie să‑l urmezi la puținele ieșiri din casă: mască, dacă ai, dacă nu, improvizezi; mănuși; evitatul apropierii de alții; la întoarcere, ștersul pantofilor pe un covoraș îmbibat cu dezinfectant; spălatul atent al mâinilor; scosul hainelor pe balcon... Nu e ușor, dar miza e uriașă. Viața ta și a celorlalți.
Cum ne‑am adaptat? În primul rând, a crescut spectaculos comunicarea: telefon, sms, Facebook, WhatsApp, Skype, Zoom. Ne redescoperim unii pe alții!
Biserica s‑a adaptat imediat. E trist că nu putem merge la slujbe, dar vin slujbele la noi în casă! Iar răspunsul este pe măsură: o biserică în care duminica încăpeau cel mult două sute de oameni are acum 5.000 de urmăritori online ai Sfintei Liturghii! Teatrele dau spectacole online, filarmonicile - concerte sau înregistrează piese muzicale prin sincronizarea unor interpreți aflați fiecare acasă la el, editurile oferă e‑book‑uri gratuite, canalele de filme au devansat premierele, nimeni n‑a depus armele. Până și în sport s‑au găsit soluții: a avut loc Turul virtual al Flandrei, în care, de pe home‑trainer‑ele de acasă, rutierii s‑au întrecut printr‑un sistem care simula pantele abrupte și drumurile pavate! Iar unitățile de alimentație publică asigură acum livrarea la domiciliu. În acest context, am vrut să aflăm și punctul de vedere, și experiența personală a unor voci publice.
Teodor Baconschi, scriitor, diplomat, teolog: În izolarea forțată, am realizat că viața intelectualilor nu se schimbă radical. Sunt și ei, mai puțin discret și consecvent decât monahii, oameni ai contemplației. Prin urmare, nu mi‑am modificat radical existența. Ce diferă e nivelul presiunii. Citesc mai mult, din toată presa occidentală, pentru a mă lămuri cu privire la situația științifică, medicală, socială, economică. Dar și pentru a înțelege cum se transformă lumea sub impactul acestei pandemii. Legătura prin rugăciune și încredere cu Domnul nostru Iisus Hristos e o bogată sursă de alinare, înțelepciune, seninătate și nădejde. Mă întristează bisericile goale. Ele arată că Biserica e cler și popor, că suntem cu toții, prin vocația preoției universale, „pietrele vii” ale misterului eclezial. Sper ca revenirea la acest adevăr teologic să primenească relația de iubire și conlucrare spre binele comun dintre păstori și păstoriți.
Maia Morgenstern, actriță: Încercăm, fiecare cum poate, să depășim frica, disperarea, sentimentul inutilității. Cum putem oare răspunde întrebării: Dar mâine, ce va fi mâine? Oare o să mai fie nevoie de noi? Ar fi răspunsuri, cele cu care încercăm să ne căptușim existența cotidiană. De la curățenie la lectură, la exerciții fizice - activități deloc de neglijat. Nu sunt răspunsuri malițioase sau convenționale. Regăsirea sinelui nu‑i vorbă în vânt. Poate învățăm/reînvățăm acum să aplanăm conflicte (interioare sau nu), poate reușim să „reparăm” conflicte vechi sau noi, poate aflăm o dată în plus că oameni, sentimente sau chiar obiecte nu sunt de unică folosință! În rest, cu umor și încredere, mă pregătesc din punct de vedere profesional pentru reîntâlnirea cu scena, cu publicul. O dată în plus, poate mai bine decât oricând, înțeleg și folosesc acest concept (mulțumim, Stanislavski!), despre care atâta vorbim și nu de puține ori rămâne doar în teorie, munca actorului cu sine însuși. Te pregătești, dar te și verifici în același timp. Interesant, credeți‑mă. Uneori constați că cel mai sever (și lucid) critic al muncii/artei tale ești tu însuți. Grea povară!
Doina Alexandru, jurnalistă, Germania: Aici, la München, restricțiile sunt mai ușoare. Ne plimbăm în parcul din fața casei, fac fotografii cu lacul. Traversând parcul, ajung la cel mai apropiat magazin alimentar, unde găsești cam tot ce ai nevoie. Din când în când lipsesc hârtia igienică, uleiul și dezinfectanții. La supermarket găsești inclusiv electronice. Celelalte magazine sunt închise. Te poți deplasa cu mașina, chiar la 10‑15 km de casă, poliția nu controlează mașinile. Nu sunt amenzi, nici intervenții - nemții sunt disciplinați. Personal, îmi ocup timpul cu pictura. De dimineața până seara! Minus orele când gătesc, fac curat sau ies în parc. Uneori, acolo vin și câte doi prieteni, să socializăm de la 2 metri, în aer liber. Desigur, bioritmul se schimbă: mă culc la 5‑6 dimineața şi dorm până la 11. Citim cărți, soțul meu vede filme toată ziua. Îmi lipsește biserica duminica, urmăresc pe Facebook ce se mai întâmplă în țară, am toate canalele românești, care au tonul cel mai alarmant și panicard. Euronews și canalele germane sunt mult mai ponderate, nu creează panică. Tot la Euronews am văzut că Google și Mossad monitorizează populația prin handy și cărți de credit...
Ion Andrei Gherasim, director executiv Fundația „Corneliu Coposu”: Pentru un om activ, care „nu are stare” și vrea să participe la multe acțiuni socio‑culturale, să stea de vorbă cu tinerii despre istorie și memorie, această izolare nu este deloc o situație fericită. Dar mă consider un om responsabil, un om interesat de ceilalți, de sănătatea și viitorul lor: această izolare este necesară, pentru că îmi iubesc aproapele mai mult decât pe mine însumi. Cei care mă cunosc știu că‑mi lipsesc mult de tot Biserica și Sfânta Împărtășanie, familia, socializarea, întâlnirile cu cei dragi mie, dar, când vreau să mă plâng, când vreau să urlu, când vreau să ies, un clopoțel sună în creier: ai oare voie să faci asta, atât timp cât ți se cere să stai în casă și acolo poți să citești, să asculți muzică, să te uiți la filme, să‑i vezi pe ai tăi pe Skype? Oare părinții tăi, bunicii tăi, cei care au stat în închisoare au fost în același fel de izolare? Atunci mă plec în genunchi și cer iertare Domnului pentru că nu sunt destul de puternic să accept cum trebuie această încercare a Lui, să nu mă las și să mărturisesc tuturor de ce această nenorocire poate să însemne pentru noi, românii, și pentru omenire o resetare, o adevărată Înviere. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”
Emilian Isăilă, jurnalist: Cel mai mult îmi lipsesc strângerile de mână și îmbrățișările. Nu m‑am gândit până acum cât de important era pentru mine să dau noroc cu cineva, să strâng mâna cuiva, să iau în brațe pe cineva drag. Am un program destul de strict: două reprize de muncă de câte patru ore, la prânz mănânc și apoi o oră de sport. Marți fac cumpărături pentru patru familii, inclusiv a mea, și le distribui. Încerc să‑mi limitez ieșirile cât mai mult pentru a fi pregătit dacă apare o situație de urgență cu părinții mei, care sunt destul de în vârstă și locuiesc în alt cartier, dar și cu ceilalți membri ai familiei. De fiecare dată când ies port mască și mănuși chirurgicale. Citesc foarte mult despre pandemie. Omenirea trece printr‑o experiență unică și încerc să pierd cât mai puțin din ce scriu și gândesc oamenii de știință, economiștii, jurnaliștii, liderii politici. Viitorul e neclar, dar se stabilește acum, în această perioadă tulbure, și vom fi afectați toți, fără excepție. Văd izolarea și ca pe o oportunitate de a petrece mai mult timp cu soția și fiica mea. Vorbesc mult la telefon cu părinții, cu prietenii, dar sunt atent și la ce se întâmplă pe rețelele sociale. La televizor mă uit extrem de selectiv. În fiecare seară, înainte de culcare, beau un pahar cu vin și văd un episod din serialul „Better Call Saul”.
Maria Stăicuț, profesoară de limba română: Am atâtea lucruri de făcut încât ziua mi se pare prea mică. Mă gândesc să scriu o culegere, pentru care strâng materiale de mulți ani și pentru care mă tot solicită editurile. Abia aștept vacanța. Anul acesta aveam planificată o excursie la Como, în Italia, zona preferată de scriitorii de la ’48. Exact Lombardia... Acum voi merge la casa de la țară (o moștenire), la 30 km de București, și voi planta fasole, dovlecei, pătrunjel, ceapă etc. Nu simt această perioadă ca o izolare.
Mircea Kivu, sociolog: În principiu nu s‑a schimbat mare lucru: ca pensionar‑freelancer, majoritatea timpului mi‑o petreceam tot în fața biroului de acasă. Îmi lipsesc întâlnirile cu prietenii, ieșirile la restaurant, la spectacole. Nu‑mi plăceau „vizitele” la telefon, acum am început să le practic. În general, a început să mă apese faptul că de aproape o lună nu am ieșit din cartier. Chiar mă gândesc să mă sui în mașină și să mă plimb o oră‑două (de la 11:00 la 13:00, evident) pe străzile orașului.
Ellen Năstase, consultant financiar, SUA: Piața de investiții este acum sub stres și sunt responsabilă pentru investitorii mei să fie bine. Lucrez de acasă. Important este să‑mi controlez emoțiile și pentru asta am o structură de program foarte strictă: mă scol la 5, alerg cu cățelul, fac gimnastică 45 de minute. Asta mă ajută să stau calmă și concentrată în următoarele zece ore de lucru, în fața veștilor proaste care invadează cu fiecare minut. Pe plan personal, încă nu îmi vine să cred că suntem în carantină. Cel mai dificil este că mama mea este în Sibiu și e în vârstă. Sunt cu ea pe Skype în fiecare dimineață. Când mă trezesc dimineața, primul lucru la care mă gândesc este familia mea, să fie sănătoasă. Nu urmăresc știrile politice. Prefer să citesc, să pictez, să urmăresc pe YouTube slujbele de la biserică. În fapt, sunt foarte ocupată și am o viață bună, chiar dacă în carantină.
Sorin Cruceru, profesor de matematică la o universitate din SUA: „Suntem ok. Ne plimbăm 30 de minute pe zi, încercăm să nu ne stresăm, citim sau ne uităm la știri, primim mesaje, cărora le răspundem. Încerc să ignor 80‑90% dintre prostiile/fake-news care vin pe toate canalele. Profesional, toate cursurile s‑au transferat online, deci nu mai cheltui bani pe benzină! Predau trei cursuri online, sunt destul de ocupat, e mai mult de lucru așa. Îmi lipsește munca la facultate, acolo eram mereu pe scenă, cu dragii mei studenți ca spectatori. Citim mai mult, vedem filme, vorbim și combatem toată ziua, ne contrazicem, nu ne certăm. Vorbim zilnic cu Alex, băiatul nostru, aflat în România, ne contrazicem și cu el. Asta chiar îmi place, că nu ne plictisim!
Monica Andronic, coproprietar galerie de artă și asociat agenție de design: În acest context nemaiîntâlnit, m‑am retras cu familia în afara Bucureștiului, unde evadam și înainte, când puteam, pe malul lacului înconjurat de vegetație, în trilurile coțofenelor ziua și ale bufnițelor noaptea. Copiii și‑au găsit ritmul, împărțiți între școala online, discuțiile cu prietenii, temele, ajutorul la treburile casnice. Profesional, avem aproape zilnic ședințe online cu echipa de la agenție, ne împărțim sarcinile, ne expunem ideile și soluțiile privind proiectele în derulare, încercăm să ne adaptăm la situația actuală. Activitatea de la galerie continuă în mediul virtual: expoziția în curs, „Matei Lăzărescu - Pictură, desen, fotografie, video”, s‑a transformat într‑una în care iubitorii de artă și colecționarii pot interacționa cu lucrările expuse. Observ o schimbare a oamenilor și a ritmului. Oameni care își aduc aminte de oameni, de a fi oameni. Perspectiva unei crize generalizate trezește conștiințe. Pe de altă parte, încetinirea ritmului a dus la o întoarcere spre sine. Este timpul izolării, dar și timpul nostru cu noi. Poate o resetare a mecanismului nostru de funcționare, ca animale de pradă, poate schimba paradigma în care alergam zilnic. Apropo, ați văzut primăvara? E aici, lăsată în pace de oameni. „Mugurii sunt nădejdea”, îmi spunea zilele trecute marele Ion Grigorescu.
Bogdan Naumovici, managing partner agenție de comunicare: Nu am ieșit din casă de pe la sfârșitul lui februarie decât o singură dată. Nici măcar la magazin nu mergem, facem numai comenzi. Însă mi se pare la fel de important să ne protejăm de celelalte efecte, cele ascunse: anxietatea, depresia, obsesia subiectului. Eu nu am văzut nici măcar o conferință de presă a Grupului de Comunicare Strategică sau cum îi spune. Oricum, e plin Facebook de ce s‑a spus. Nu știu ce să fac cu informațiile despre numărul de cazuri sau de decese. Să stau și mai în casă? Să mă spăl de și mai multe ori pe mâini? Odată ce am înțeles gravitatea situației și am consimțit să aplic toate măsurile care îmi stau în putere, aș prefera să aud de subiectul COVID doar când se termină povestea asta. Așa că mă uit la comedii, spoturi publicitare sau filmulețe cu umor, seriale, jocuri pe calculator, lucruri care să mă țină sănătos și la cap, cu moralul sus pentru ce va urma după. Epidemia va trece. Criza economică, șomajul, afacerile puse pe butuci, o eventuală inflație și depreciere a leului, o scădere a puterii de cumpărare și a businessului în general vor necesita toată mintea, energia și moralul meu pentru a le trece cu bine.
Cristina Andrei, realizator tv, scriitoare: Oricum am defini ceea ce trăim în condiţiile restricţiilor de a ne întâlni „faţă către faţă”, înseamnă să schimbăm ceva în felul nostru de a trăi. Şi am schimbat, de voie, de nevoie, toţi. Ne‑am izolat. Am rămas în case. Ni s‑au împlinit dorinţele, sincere sau nu, clamate în atâtea împrejurări, să stăm și să petrecem cât mai mult timp cu dragii noştri. Dar nu s‑a întâmplat în mod benign, ci într‑unul care concurează scenariile distopice ale filmelor despre sfârşitul lumii. Suferinţa, moartea, spaima ne‑au închis în case. Eu eram pregătită şi teoretic deţineam abilităţile pentru această modificare, mă antrenasem în zilele libere, în câte o săptămână de concediu în care mă închideam între zidurile casei. Îmi doream să rămân acasă, să citesc, să gătesc, să văd filme, să scriu. Dar nu m‑am gândit că‑mi va lipsi „aproapele” meu. N‑am ştiut că‑mi va lipsi Biserica mea la modul concret, că nimic nu poate înlocui contactul direct, zâmbetul, strângerea de mână când preotul oferă în numele lui Hristos „pace tuturor”. Aşa că nu m‑am adaptat la izolare, nu vreau să trăiesc în izolare, acum experimentez cu tristeţe versurile lui Eminem, pe care fiul meu îl asculta până mă exaspera: „I wasn’t careful what I wished for”. N‑am avut grijă ce‑mi doresc. Îmi vreau viaţa înapoi!
Cătălin Pena, jurnalist: Lucrez de acasă de la 1 ianuarie. Ca atare, din punct de vedere profesional nu am avut probleme de adaptare. Îmi lipsesc în schimb întâlnirile cu prietenii. Glumele din spațiul virtual, oricât de bune, nu au același haz ca spuse la un pahar de vorbă. Ce mă deranjează într‑un mod scandalos este panica și isteria propagate prin televiziuni. M‑am autoizolat de ele și de atunci mă simt mult mai bine, ceea ce urez tuturor românilor... Ruptura asta mă îngrijorează cel mai tare. Dar Dumnezeu le va pune pe toate în făgașul lor firesc. Puțintică răbdare și sus inima, fraților!