Radu Dumitru, omul care vorbeşte cu ceasurile

Au apus de mult vremurile când centrul Bucureştiului era traversat de o stradă ticsită cu prăvălii ceasornicăreşti, poate doar bătăile orologiilor stradale aurite aduse de peste Ocean ne mai trimit cu gândul la vechea meserie a ceasornicarului ridicată la rang de artă. Cu toate acestea, Pasajul Englez ce odinioară era lăcaş pentru moravurile frivole fereşte astăzi de privirile unor trecători prea grăbiţi un atelier în care ceasurile prind viaţă.

În mâinile meşterului Radu Dumitru mormane de piese ruginite, ceasurile ce nu par a o mai lua din loc îşi găsesc naşul. N-a existat vreo problemă căreia să nu-i dea de capăt, cu pasiune, dedicare şi inventivitate şi-a făcut meseria o viaţă întreagă. O îndeletnicire din tată-n fiu Părintele său l-a îndemnat către tainele ceasornicăriei. "Tata a fugit de la ţară, din Abrud, şi a venit în Bucureşti pentru că i-a stricat bunicului meu un ceas, voia să vadă ce e înăutru, apoi mai de frică, mai de curiozitate, a venit în Bucureşti să înveţe meşteşugul. S-a angajat la nişte evrei, mai întâi să facă curat, apoi să repare ceasuri, bijuterii; văzând că e de încredere, i-au dat voie să locuiască acolo şi pentru că avea insomnii, lucra cât era noaptea de lungă, iar dimineaţă când veneau la prăvălie găseau ba un ceas reparat, piesele curăţate şi-i spuneau: "Băi Dorele, tu lucrezi cu necuratul!" pentru că era avid de lucru, era foarte priceput şi creativ". Când au plecat evreii, au turnat lingourile de aur în maşini de tocat, pe cel din urmă jumătate de kilogram l-au făcut cuie şi i-au propus ardeleanului să-i însoţească. Deşi era mai tuciuriu, cu nasul încovoiat şi s-ar fi integrat printre ei, rămâne în Bucureşti, unde mai târziu îşi deschide prăvălie. "Am lucrat cu el deoarece chemarea mea era spre ceasuri şi nu-mi pare rău o clipă", mărturiseşte Radu Dumitru. A încercat calea ingineriei, a lucrat la Telefoane, însă în anii â80 a revenit pe drumul bătătorit şi a obţinut certificarea ce nu numai că îi permite să profeseze, dar şi să formeze doritorii într-ale ceasornicăriei. Regretă că nu are pe nimeni să-i ducă pasiunea mai departe, a încercat să înveţe mai mulţi tineri meşteşugul, însă fără prea mult succes în faţa ispitelor lumii moderne. "Pe vremea comunismului era treaba mai serioasă, meseriile erau sprijinite, astăzi, harul tineretului este laptopul şi să ia un ban cât mai uşor, fără să muncească. O să ajungem ca în Occident, să plătim trei salarii pentru o reparaţie", adaugă ceasornicarul. A pus bazele Asociaţiei Ceasornicarilor "Pendulum" cu gând de a aduna meşterii ceasornicari o dată, de două ori pe lună la o discuţie despre direcţia spre care merge această meserie, să mai împărtăşească ultimele informaţii; la fel, nu prea mulţi aderă. Colecţionar pătimaş A fost ucenic la mari ceasornicari de prin Olanda, Germania, Elveţia, acolo a şi văzut ceasuri pe care nici nu crede că are să le mai vadă vreodată. Olandezii au fost aceia care i-au insuflat pasiunea pentru ceasurile vechi şi pentru pendule. Pereţii atelierului sunt tapetaţi cu felurite ceasuri, cu bătăi la sfert, la jumătate de oră, ceasuri cu cuc, ceasuri cu melodii, o hărmălaie sonoră pentru un simplu vizitator. Fiecare ceas este valoros în felul lui, indiferent de semnătura pe care o poartă, mai important este mecanismul care le face să funcţioneze, ce materiale s-au folosit, istoria lor. "Eu vorbesc cu ceasurile, uite acela de exemplu este de la 1700, un ceas franţuzesc şi când s-a construit s-a dat garanţie de un secol, nici acum nu are cea mai mică uzură, aceea este o replică a unui ceas al lui Galileo Galilei, acela se întoarce o dată la două săptămâni", vorbeşte cu entuziasm de fiecare exponat. O muncă spectaculoasă A investit mult în roboţi de spălat, aparate cu ultrasunete, instrumente specifice ceasornicăriei şi întotdeauna mizează pe lucrări profesioniste. "Nu-mi place să fac scamatorii cu clienţii, dacă faci treabă de mântuială, aşa îţi merge şi ceasul", povesteşte Radu Dumitru. Vin străinii cu pungile de ceasuri la el şi mulţumirea cea mai mare o are atunci când aceştia mai lasă loc de-un bună ziua. Reconstituie piesele care nu se mai găsesc, adaugă materiale noi acolo unde este cazul, o muncă spectaculoasă care conferă o dimensiune timpului.