Răsăritul spiritualităţii cernicane în Oltenia

Providenţa l-a adus pe lume la ceas de grea încercare pentru credinţa noastră străbună. A fost rânduit episcop în anii în care multe sate nu aveau biserici, preoţii uitaseră de carte, iar cântăreţii abia dacă ştiau să buchisească prin şi aşa puţinele cărţi liturgice. Toate aceste greutăţi şi altele mai mari decât acestea au fost trecute de Sfântul Ierarh, care a găsit întotdeauna putere şi ajutor pentru a trece toate încercările ce-i stăteau înainte. Nimic nu s-a dovedit a fi cu neputinţă celui care fusese rânduit călugăr „din pântecele mamei sale“. Şi cu toate acestea, ne putem întreba: cum şi în ce chip, dincolo de această rânduială, Dumnezeu ne-a rânduit nouă românilor ceva atât de bun, pentru a ne adăpa precum cerbii din prospeţimea izvoarelor duhovniceşti? Răspunsul îl găsim cercetând tradiţia filocalică a monahismului românesc. Altoit în mare pe moştenirea isihasmului paisian, monahismul românesc a apărut în pământul strămoşilor noştri prin rânduială dumnezeiască. Profund mistic şi în totalitate hristocentric, acest filon de tradiţie orientală a adunat în sine experienţe şi mărturisiri, pilde de viaţă şi sfinţenie, frumos rânduite în catapeteasma unei genealogii seculare.

În această atmosferă a respirat şi Sfântul Calinic, călugăr mult încercat şi şlefuit în lavra Mănăstirii Cernica. Acolo a învăţat rânduiala isihasmului chinovial, deprinzându-se cu darul „Rugăciunii lui Iisus“ de la încercaţii săi dascăli, între aceştia numărându-se mai cu seamă Sfântul Grigore stareţul, om de aleasă trăire duhovnicească şi experienţă călugărească. În istoria monahismului românesc, şcoala sa de călugărie, Cernica s-a făcut cu adevărat peşteră nenumăratelor nevoinţe şi rugăciuni. Locul acestui spaţiu de asceză şi mistică ortodoxă în tradiţia isihasmului paisian este delimitat de pr. prof. Dumitru Stăniloae în funcţie de evoluţia ideilor isihaste promovate de Sfântul Paisie Velicicovscki. „Despre Paisie“ – spune el – „s-a scris foarte mult şi în ruseşte, şi în româneşte. Dar credem că o latură, asupra căreia ar trebui să se insiste mai mult, ar fi încadrarea lucrării duhovniceşti şi organizatorice a lui în ambianţa românească în care a trăit, arătându-se, pe lângă ceea ce a dat el monahismului românesc, şi ceea ce a primit el, cu mult mai mult, de la acesta. Ceea ce ni se pare că a adus el în monahismul românesc nu e preocuparea pentru rugăciunea lui Iisus – căci aceasta s-a menţinut mereu între miile de sihaştri din munţii ţărilor române -, ci o introducere a acestei rugăciuni în viaţa de obşte, şi prin aceasta o înviorare a spiritualităţii isihaste în ea şi prin ea o înviorare a vieţii de obşte. Paisie a venit din Sfântul Munte cu o obşte româno-rusă preocupată de această rugăciune, şi la aceasta s-au adăugat şi unii călugări din Moldova. Dar încă Vasile de la Poiana Mărului afirma cu insistenţă că rugăciunea inimii nu e numai pentru sihaştri, ci şi pentru cei din viaţa de obşte. Dar oare nu e aceasta o influenţă a unui mod de participare a acestei rugăciuni în pământul românesc, care a luat o şi mai mare dezvoltare în Mănăstirea Cernica? În orice caz, din întâlnirea dintre tradiţia românească sihăstrească de mare adâncime şi introducerea ei în cadrul obştii mari prin Paisie, a răsărit echilibrata viaţă duhovnicească din mănăstirile Cernica şi Căldăruşani. Restauratorul Cernicăi şi iniţiatorul marelui elan de viaţă duhovnicească imprimată acesteia a fost transilvăneanul Gheorghe, care a însoţit pe Paisie 24 de ani în Athos şi în Moldova şi se declară ucenicul lui“ (Filocalia VIII).

Din experienţa dobândită alături de Sfântul Paisie Velicicovski, Preacuviosul Părinte Gheorghe aduce în lavra de la marginea Bucureştilor dorinţa după adevărata vieţuire în duhul. Simţindu-se nevoia unei revigorări spirituale, dar şi practice, Sfântul Gheorghe aşază alături de rugăciune şi ascultare munca, împlinind astfel într-un mod practic dimensiunea duhovnicească a vieţii călugăreşti. El a făcut aceasta „nu numai pentru a ajuta pe monahi să-şi dobândească în mod sigur desăvârşirea nepătimirii, ci şi pentru a-i face folositori obştii mănăstireşti şi chiar altor oameni care au nevoie de ajutor“ (Ibidem, p. 548).

Din această frumoasă tradiţie s-a adăpat şi Sfântul Calinic care, primind aleasă creştere duhovnicească, s-a făcut măslin roditor sub înrâurirea Sfinţiţilor Părinţi, punând în inimă exemplul lor şi în ureche poveţele lor. Într-o simbioză perfectă, în viaţa sa au fost legate laolaltă munca şi rugăciunea, întocmai poruncii sfinte: „Roagă-te şi munceşte“ (Ora et labora). „După călugăreasca rânduială“, a primit de la primul său stareţ, preacuviosul Timotei (1807 – 3 martie 1816) drept duhovnic pe Pimen, unul din ucenicii stareţului Gheorghe. De la el „a învăţat să sape în lemn frumoase cruciuliţe şi l-a deprins cu acea neîncetată rugăciune a minţii. După regula statornicită pentru cernicani de stareţul Gheorghe, tânărul frate Constantin îşi împărţea timpul întru «cetirea dumnezeieştilor cărţi» şi întru rocodelii, adică lucrul cu mâna, şi-şi «omora trupul său cel încă crud» cu postul şi cu rugăciunea. Se supunea, cu multă râvnă, «la toate nevoinţele cele grele ale vieţii monahale», în scurt timp ajungând «pe dascălii săi», şi covârşindu-i «cu tot felul de fapte lăudabile şi ostenelnice»“ (Pr. Niculae Şerbănescu, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, în BOR, nr. 3-5/1968, p. 357).

 

Tot despre el, pr. prof. Dumitru Stăniloae mai spune: „Sfântul Calinic, floarea cea aleasă a spiritualităţii cernicane, uneşte în profilul lui duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea şi înfrânarea cea mai severă, pe de o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obşte şi cu grija de săraci, iar pe de altă parte, cu activitatea de ctitor şi ziditor de biserici. El cere în Povăţuirile lui scrise, în primul rând, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi fapte de smerenie, de ascultare, dar mai spune şi că «rugăciunea lui Iisus să o avem neîncetat în gură şi în inimă». Am putea să avem aici o «spiritualitate integral㻓 (Filocalia VIII, p. 548).

 

În şcoala nevoinţelor de la Cernica, Sfântul Calinic ajunge să practice un ascetism sever, dublat de rugăciune şi intensificat printr-un riguros program liturgic. Toate aceste elemente definesc foarte bine conturul frumoasei sale staturi duhovniceşti, atât de bine surprinsă de protos. Ioanichie Bălan în paginile „Patericului românesc“, unde este aşezat alături de ceilalţi sfinţi de seamă ai neamului nostru. „Cuviosul Calinic, încă pe când era călugăr tânăr la Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, îşi împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osârdie şi se lupta împotriva somnului. Dormea numai trei ceasuri pe noapte, însă nu întins pe pat, ci pe un scăunel într-un colţ al chiliei, după mărturia bătrânului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele mai grele ale mănăstirii“ (Ediţia a II-a, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1990, p. 424).