Răsfăț de copil

Când eram copil socoteam în gând în câte dintre casele din sat nu intrasem. Interiorul lor era partea neștiută a lumii în care trăiam. Candela ce lumina înăuntru nu se stingea niciodată. Spre deosebire de viețile oamenilor, care se stingeau tot timpul. Sufla cineva în ele ca în sticla de lampă. Noi, cei mici, aveam mare grijă să ocolim casele în care se întâmpla asta.

Mă gândeam cum o să fie când o să vină rândul bunicii. Stă­team în pat cu mâinile sub cap și mă rugam de flăcăruia can­de­lei de pe perete să-i trân­tească morții ușa în nas când o să vrea să dea buzna în casa noastră. Eram convins că lumina candelei poate totul. Venea după ea, ca putere, lumina din ochii mamei. După care lumina stelelor de pe cer. Apoi lumina licuricilor, iar la urmă de tot lumina lămpii de la fereastră.

Mama a stins lampa. Răsăritul Soarelui a stins licăritul ste­le­lor. Venirea toamnei a stins licuricii. Bunica a stins can­dela. Moartea a stins ochii bunicii.

Pe urmă am pierdut șirul caselor. După care șirul anilor.

Iau puțina lumină a ochilor mei și o pun la fereastră. Se face dintr-odată ziuă în tot satul. Un copil trece pe drum și numără casele în gând. Mai încolo o să-l cheme bunica lui la masă. Și mai încolo o să-i aducă maică-sa un pumn de stele de pe cer. El o să zică, însă, că sunt licurici.

Mă uit la copilul acesta răsfățat și-mi vine să cred că sunt eu!