Răspunsuri duhovniceşti: A fi călugăr este o cinste ce se răsfrânge şi asupra părinţilor

În ce măsură încalcă cineva măsura cinstirii părinţilor dacă se călugăreşte fără voia acestora?

Călugăria, în general, nu este înţeleasă de oamenii care nu au o înclinare religioasă deosebită. Sunt puţini părinţii care-şi doresc să fie copiii lor călugări. Nu s-ar putea zice că numai atunci poţi să te faci călugăr, când părinţii sunt de acord cu asta, pentru că părinţii nu sunt de acord. Până la urmă, acceptă o situaţie, dar nu o doresc şi, în cazul acesta, urmând lui Dumnezeu, ai putea zice că eşti pe o treaptă superioară, nu se mai pune problema cinstirii părinţilor, pentru că îi cinsteşti prin faptul că eşti călugăr. A fi călugăr este o cinste ce se răsfrânge şi asupra părinţilor. Şi chiar dacă nu înţeleg lucrul acesta, ei sunt cinstiţi ca părinţi ai unui călugăr. Nu se face dintr-o răzvrătire pornirea la călugărie, nu se face dintr-o oponenţă faţă de părinţi, ci se face dintr-o apropiere faţă de Dumnezeu, dintr-o râvnă pentru Dumnezeu şi, în cazul acesta, părinţii nu mai trebuie să fie implicaţi, nu mai trebuie să fie ca o piedică. Undeva, se spune în psalm: „Ascultă, fiică, şi vezi şi uită pe poporul tău şi casa părintelui tău“. Acesta pare un cuvânt care nu s-ar potrivi cu ceea ce vrea Dumnezeu, când spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“, însă, când e vorba de lucruri superioare relaţiilor părinţi-copii, în sensul că sunt relaţii Dumnezeu-om, acolo, cred că nu mai e cazul să se aibă în vedere relaţia a doua, în loc de prima relaţie. Până la urmă, îi va linişti Dumnezeu şi pe părinţi şi, dacă nu, îşi vor duce greutatea pe care le-o dă - nu copilul care se duce la călugărie, ci lipsa lor de înţelegere pentru călugărie. Dumnezeu nu dă nemulţumire, ci Dumnezeu găseşte totdeauna modalitatea să se împlinească toate, numai că noi nu avem destulă încredere în Dumnezeu, când ne hotărâm pentru Dumnezeu. Sunt mulţi călugări care, de fapt, sunt improvizaţii, şi atunci sigur că aceia pot avea şi nemulţumiri, reproşuri, frământări, nu numai pentru părăsirea părinţilor, cât pentru părăsirea lumii, chiar şi pentru o viaţă care nu este conformă cu ceea ce se cere călugăriei. Când sigur eşti hotărât pentru Dumnezeu şi eşti copleşit de Dumnezeu, când te uimeşti de Dumnezeu, ajungi să te uimeşti şi de purtarea de grijă pe care o are Dumnezeu faţă de cei lăsaţi de tine în urmă. Pentru că la cârma vieţii nu-i omul, ci Dumnezeu, şi, dacă credem în Dumnezeu, atunci credem şi în intervenţia lui Dumnezeu acolo unde trebuie să se intervină - şi moral, şi material. (pr. Teofil Părăianu, Cuvinte duhovniceşti)