Răspunsuri duhovniceşti: Să suspinăm la Maica Domnului când poftele ne copleşesc

Cum să putem birui mai uşor războiul desfrânării şi al gândurilor trupeşti?

Pentru biruirea acestui război al curviei, în orice stadiu s-ar afla, trebuie mai întâi cerut harul Bunului Dumnezeu. Nu este o bătălie de scurtă durată, pentru că trebuie neapărat ajuns la o biruinţă totală. La început, fiecare se vede neputincios să se împotrivească, dar la Dumnezeu totul este cu putinţă.

Începutul acestei lupte este: să vrea neapărat să scape de acest război; să se roage cu toată inima lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să-l ajute; să ocolească, atât cât se poate, împrejurările care ar putea trezi patimile; să nu primească în minte momelile care vin şi care pot părea a fi nevinovate şi încep să se concretizeze în imagini; toate aceste gânduri să le alunge, schimbându-şi mintea în rugăciune, dar o rugăciune a lui, nu recomandată de cineva, oricine ar fi acela; o rugăciune cu suspinele proprii, chiar dacă n-au cuvinte.

Dacă atacul este iute, îndulcitor, copleşitor, să suspine la Maica Domnului şi să nu cedeze atacului. În faze avansate, să se mărturisească înfrânt şi curat, fără menajamente şi fără învinuirea momentului, împrejurării sau a persoanelor. Mărturisindu-se mai des, îl va ajuta foarte mult.

Duhovnicul îl va înţelege, îl va iubi, îl va asigura că nu e singur, dar nici nu-l va lăsa în motivările lui - „că ar fi necesar şi prea firesc“.

Duhovnicul să aibă râvnă şi bunătate să-l poată dezlipi de patima aceasta ascunsă şi cu multe capete. Se recomandă lectură, cărţi şi orice material cu subiecte pregătitoare pentru moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greşeala, prin pocăinţă, şi aceasta ar fi o mare cucerire, dar să nu se amăgească cineva să creadă că fără pocăinţă s-ar cunoaşte vreo iertare. Păcatul acesta face să nu puteţi vedea nici ce e raiul, nici ce e iadul cu adevărat, şi la aceasta ar trebui gândit şi meditat mai mult.

Pentru cei ce au aşezare duhovnicească şi totuşi sunt răniţi mai mult sau mai puţin şi trec prin baia pocăinţei, li se consideră drept accidente şi vor avea motive serioase să intre în adevărata smerenie, şi aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu faţă de cel care are părerea de sine că nu e căzut.

Nu este un paradox, ci este şi o dreptate şi o mare milostenie divină. El, Stăpânul şi Păstorul cel bun, a lăsat stâna de oi şi a mers să caute oaia rătăcită şi a purtat-o pe umeri fericit, ducând-o la staulul împărăţiei slavei. Citeam ceea ce vă spun acum: „Sunt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ cu plăceri trecătoare şi vinovate şi în cer a împărăţi cu Iisus Hristos“, când fărădelegea îşi va astupa gura sa (Psalm 106, 42). „Nebunule, acel timp de care abuzezi îţi sapă groapa şi ziua de mâine va fi veşnicia!“ Spunând acestea, gândesc că ar putea încuraja pe cei ce luptă cu atacurile din afară şi cu firea dinăuntru. (arhim. Arsenie PAPACIOC, Convorbiri duhovniceşti, vol. I)