Războaiele aduc propășire omenirii, dar numai cele duhovnicești

Într-o publicație britanică, cu ceva timp în urmă, apărea un articol cu un titlu provocator: „Why need disasters?” (De ce avem nevoie de dezastre?). E adevărat, lecțiile pe care ni le dau catastrofele sunt dure. Cutremurele, uraganele, pandemiile, războaiele lasă în urma lor victime, distrugeri de bunuri, multă nenorocire și chin. Dezastrele cred că sunt ultima formă de dialog a lui Dumnezeu cu omul, când ultimul a devenit atât de surd și orb încât nu mai poate înțelege decât din rău extrem și moarte că merge în direcția greșită. E uimitor totuși în condițiile în care pedepsele sunt atât de usturătoare, tu, omenire, să mai plusezi, iscând războaie. Fiindcă dacă un cutremur nu-l poate provoca și nici controla vreun om, la fel, nici un taifun, un război este integral opera oamenilor.

„Si vis pacem, para bellum” (Dacă vrei pace, pregătește-te de război). Deși vine din lumea profană, de la romani, dictonul de mai sus e la fel de valabil și în viața duhovnicească.

Totuși, întrebarea rămâne în picioare: Să aibă nevoie lumea de războaie? Lumea lui Dumnezeu? Dar mai este lumea aceasta a lui Dumnezeu? Da și nu.

Să ne întoarcem însă la tema noastră, războaiele și cui prodest?

Pentru a descoperi originea războaielor trebuie să coborâm în istorie și, inevitabil, să ne raportăm la primul fratricid. Invidia lui Cain îl face să vadă în fratele său un concurent, un dușman și îl aduce la starea de nebunie încât să-l omoare pe Abel. De atunci până astăzi lucrurile nu s-au schimbat. S-a schimbat doar tipul armelor și capacitatea lor de a ucide cât mai perfid și lipsit de onoare. Pentru că dacă vrei să omori pe cineva cu sabia, trebuie să ai contact vizual cu adversarul tău și să fii și mai meșter în a-l învinge, dar ca să bombardezi Gaza nu trebuie decât să înalți niște avioane și să apeși un buton.

Trăim într-o lume nedreaptă, o lume în care peștele cel mare îl înghite pe cel mic, în care superputerile ne spun când un stat comite o agresiune asupra altuia sau nu. Realitatea e confirmată sau nu de interpretarea ei, în funcție de interesele marilor state. Poveștile despre democrație, dreptul la autodeterminare, independență, suveranitate sunt doar niște vorbe fără noimă, pe care fabula Câinele și cățelul a lui Alexandru Odobescu le clarificase încă de acum un secol și jumătate.

Într-un eseu publicat după începerea acestui război, poetul Mircea Dinescu spunea că noi, lumea neimplicată fizic, dar din plin financiar, în conflictul ruso-ucrainean, privim la acest război ca la o bătaie între peștii dintr-un acvariu. Nu trăim grozăvia acestei confruntări, nu ne-a murit nimeni în luptă, doar stăm și ne uităm la televizor, savurând poate o mousse-chocolate sau dând mai tare centrala termică dacă s-a făcut răcoare în casă. Or, lucrurile nu stau deloc așa. Am trăit asta, stând de vorbă cu un vecin de apartament. Fost militar, acum aflat la 43 de ani, prezent în „teatrele de operații” din Irak, Libia, Afganistan, făcuse 21 de ani în armată. Nu știu ce mi-a venit și într-o seară l-am întrebat dacă a omorât vreodată, în viața lui, de când lucrează în armată, vreun om. Discuția era calmă, dar auzind întrebarea mea omul s-a iritat tare și a început, aproape răcnind, să-mi strige: „Nu, nu se poate! Nimeni nu-ți va spune lucrul ăsta! Ceea ce vrei tu să afli este un secret militar”. Mi-am cerut scuze pentru indiscreția mea și ne-am retras fiecare la casa lui. De abia atunci am înțeles ce înseamnă grozăvia războiului. La scara istoriei, viețile oamenilor sunt asemenea cu cele ale fluturilor, se măsoară în clipe, nu în ani sau luni, ori zile. În concluzie, de ce să ne omorâm între noi sau să dăm foc planetei? Pentru o bucată de pământ sau ca să umplem cu bani buzunarele celor care produc arme?

Pacea este darul lui Dumnezeu fără care viața nu e posibilă. Pacea din sufletul tău, din familia ta, din țara ta, fără ea nu poți să te bucuri de nimic. Să urmăm pacea și vom avea parte de ­Dumnezeu. Altfel, va fi numai iad. Să nu fie.