Raze din catacombă

În foarte multe spaţii şi perioade ale istoriei, creştinii a trebuit să-şi exprime devoţiunea faţă de Dumnezeu în locuri aparent improprii unui gest de asemenea importanţă. Persecutaţi de către puternicii vremii, mărturisitorii lui Hristos se adunau adesea pe tărâmuri considerate impure de către restul oamenilor, rămaşi adepţi ai vechilor credinţe păgâne.

Dar, cum Fiul lui Dumnezeu S-a născut într-o iesle umilă, a mers în deşert pentru a înfrunta pe diavol chiar pe propriul tărâm şi, după răstignire, a coborât în infern, sfărâmând porţile acestuia şi "cu moartea pre moarte călcând", pentru cei care credeau în Învierea Domnului totul devenea posibil. Astfel, catacombele, din oraşe ale morţilor, se transformau în biserici, iar deşertul odinioară înfricoşător devenea locul desăvârşirii spirituale. Întotdeauna universul concentraţionar a stârnit spaime, fireşti din moment ce el reprezintă opusul a ceea ce noi considerăm drept condiţia naturală a omului, anume libertatea. Considerat, din punct de vedere social, un rău necesar, deoarece doar aşa s-ar putea limita eficient relele din societate, spaţiul carceral poate fi văzut fie ca o simplă hazna unde se varsă "gunoaiele" lumii, dar şi ca un posibil loc unde cei răi au ocazia, mai mult sau mai puţin forţat, mai mult sau mai puţin pedagogic, să se îndrepte şi să se reintegreze în societate. Însă unii rămân veşnic "recidivişti", închisoarea devenind pentru ei adevăratul lor cămin. Dacă în general admitem că lumea noastră cotidiană este "normalitatea", iar închisoarea reprezintă latura întunecată, demnă de a fi stigmatizată, a societăţii, există anumite perioade istorice, cum a fost epoca comunistă, când totul ne apare răsturnat. Deşi comunismul afirma că aduce cu sine libertate, egalitate, prosperitate şi fericire, în fapt el a furat oamenilor libertatea, a construit o lume împotriva voinţei majorităţii societăţii şi a băgat în închisoare oameni care într-o societate "normală" nu ar fi avut ce căuta acolo. Într-o asemenea lume răsturnată, "bandiţi" sau "recidivişti" deveneau cei care, într-un fel sau altul, denunţau şi încercau să se opună în faţa copleşitoarei forţe represive a statului comunist. Mai mult, în anii regimului comunist, România s-a dovedit adesea doar o închisoare mai largă, între lumea "liberă" şi spaţiul concentraţionar propriu-zis nefiind decât o diferenţă de grad. Răgazul reintegrării în tradiţie După cum prea bine se ştie, unul dintre obiectivele regimului comunist a fost să lichideze sau cel puţin să limiteze drastic sentimentele religioase din sufletul populaţiei, prin educaţie, măsuri propagandistice, administrative şi represive. O etapă intermediară a acestui program era reducerea la minim la manifestărilor religioase cu caracter public. Prin refuzul ca marile praznice creştine să mai poată fi celebrate cu strălucirea de altă dată, prin declararea datelor sărbătorilor religioase drept zile lucrătoare se urmărea ca în conştiinţa oamenilor aceste zile să devină treptat unele ca oricare altele, de care doar de cei consideraţi habotnici şi-ar mai fi amintit. Se spera că restul lumii va renunţa să mai facă cele rânduite de sărbători şi, treptat, nu va mai cinsti marile praznice ale creştinătăţii. În faţa acestor ameninţări, Biserica a încercat să păstreze caracterul sacru al sărbătorilor creştine şi să-i facă pe credincioşi să nu uite de ele, în pofida regulilor instituite. Însă unii dintre oamenii Bisericii nu s-au mulţumit cu această stare de lucruri. Astfel, pe 19 martie 1968, patriarhul Justinian Marina se adresa lui Nicolae Ceauşescu, cerându-i ca măcar cele mai importante sărbători creştine să poată fi celebrate fără constrângeri: "Au trecut douăzeci de ani, spune patriarhul în scrisoare, de când credincioşii au fost puşi în situaţia de a nu mai putea cinsti cum se cuvine unele din marile sărbători ale credinţei lor. Ne gândim, în primul rând , la sărbătoarea Crăciunului, sărbătoare cu dată fixă: 25 decembrie, cinstită cu adâncă evlavie de creştinii din întreaga lume… Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române ar dori să poată cinsti şi ei această sărbătoare a întregii creştinătăţi… Lucruri asemănătoare spunem şi în legătură cu sărbătoarea Paştelui, devenită, în aceşti ultimi douăzeci de ani, o duminică oarecare, sărbătorită prin întreruperea lucrului numai pentru că Paştele cade totdeauna în zi de duminică, dar pentru care credincioşii n-au cel puţin o zi de răgaz, un răgaz al reculegerii înaintea sărbătorii, şi un răgaz al reintegrării în tradiţie, după ziua propriu-zisă a sărbătorii. Una din sărbătorile cele mai mari este şi sărbătoarea Maicii Domnului, din ziua de 15 august… Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române… sunt gata să asigure ocârmuirea noastră de stat că, ceea ce s-ar putea pierde prin întreruperea lucrului în zilele de Crăciun şi de Paşti, poate fi înlocuit prin mai buna organizare a procesului de producţie şi prin elanul cu care o colectivitate umană, deplin mulţumită sufleteşte, ştie să se avânte în muncă. Vă rugăm, deci, să binevoiţi a acorda norodului drept credincios din ţara noastră putinţa de a sărbători, după datină, Crăciunul, Paştele şi Sfânta Maria Mare". Autorităţile nu au dat curs cererii patriarhului, semn limpede ale limitelor libertăţii trasate de regimul comunist. Apostolatul răbdător de zi cu zi a rămas soluţia pentru ca ispita uitării de Dumnezeu să nu-i cuprindă pe oameni. Temniţa ca pseudoiad şi mănăstire adevărată Dacă în lume oamenii aveau de înfruntat un diavol mai mult înşelător decât înfricoşător, temniţele comuniste devin, pentru foarte mulţi dintre deţinuţi, însăşi întruchiparea pe pământ a iadului, literatura de detenţie cuprinzând numeroase descrieri care pot sta alături de cele mai înfricoşătoare geografii infernale. Însă între infernul "real" şi cel construit în temniţele comuniste există o mare diferenţă. În adevăratul infern sunt munciţi cei care au fost osândiţi prin dreaptă judecată, pentru păcatele lor, însă în "infernul" comunist sunt chinuiţi nevinovaţi. Această idee, că eşti chinuit deşi nu ai vreo vină, i-a făcut pe mulţi să considere aruncarea lor în temniţă şi mai odioasă, şi mai absurdă, un absurd ce conducea la disperare şi la sfârşitul oricăror speranţe. Doar unii dintre cei închişi şi-au dat seama că, de fapt, totul este o butaforie, un pseudo-iad construit de oameni îndrăciţi, închisoarea fiind un loc al acestei lumi de unde, prin credinţa în Dumnezeu, ne putem oricând salva. Asemenea oameni sunt cei mai mari "recidivişti" ai secolului al XX-lea. Ei au refuzat ispitele regimului ateu cu zâmbetul pe buze şi s-au instalat în închisoare ca în biserică, considerând că totul nu este decât o încercare pe drumul desăvârşirii spirituale. Aceşti oameni, prin harul lui Dumnezeu, au adus lumină în întuneric. Un astfel de caz, din multele, este cel al tânărului Liviu Brânzaş care descoperă că "celula închisorii este chilie de mănăstire", întemniţarea - "dar divin", iar executarea condamnării, "un stagiu necesar pentru renaşterea sufletească". Cel care, înainte de închisoare, visa să devină misionar în Africa a devenit, după eliberare, preot în satele României, pentru că simţea că aici este nevoie de un nou apostolat, pentru a înlătura urmele propagandei atee. Părintele Brânzaş a trecut prin multe închisori. La un moment dat, este trimis să muncească în mina de plumb de la Cavnic, unde are parte de una din cele mai mari experienţe duhovniceşti. Profitând de regimul mai puţin auster şi de posibilitatea adunării în grup, deţinuţii organizează, în adâncurile minei, una din cele mai extraordinare slujbe de Înviere din câte au existat. Atunci, mărturiseşte părintele Brânzaş, a văzut cu adevărat "raza din catacombă".