Realităţi şi influenţe economice în politica externă a Rusiei (II)

Acum mai mult de un deceniu şi jumătate, Rusia a trecut prin cel mai profund colaps economic, politic şi militar al unui imperiu care nu fusese învins într-un război. Din timpul anilor ’90, Kremlinul a încercat să-şi recâştige o mare parte din influenţă şi să limiteze penetrarea occidentală în regiune. „Gazul şi petrolul ne aparţin nouă, după cum nouă ne aparţin şi bazele militare. O mare cultură şi limba rusă, de asemenea, ne îndreaptă spre fosta Uniune Sovietică“, descrie ironic Feodor Lukianov, redactorul cunoscutei reviste de politică externă „Rusia în politica globală“, viziunea despre lume a establishmentului moscovit. Mentalitatea de tip cetate asediată şi teoria complotului mondial împotriva Rusiei sunt, din nou, actuale la nivelul ruşilor de rând. „Însă, cetatea asediată se găseşte pe un drum care se va termina nefast“ - susţine critic Lukianov - pentru că, „în afară de mobilizarea economică şi îngrădirea libertăţii, nu există nimic“.

Preşedintele Putin nu pare să ţină cont de astfel de opinii şi, încă de la începutul celui de-al doilea mandat al său, a trecut la punerea în practică a principalelor prevederi dintr-un document elaborat însă din 2003 şi intitulat „Strategia energetic a Rusiei până în 2020“. În acest sens se înscriu demersurile de politică externă ale Rusiei în raport cu fostele republici unionale ale URSS. Chiar dacă situaţia actuală din Ucraina, Gruzia şi parţial Moldova pare să indice că eforturile depuse nu au adus rezultatele scontate, liderul de la Kremlin are încă mijloace cu care să-şi poată impune punctele de vedere. Filialele din străinătate ale companiei „LUKOIL“ au fost denumite de fostul preşedinte al Comitetului parlamentar rus pentru politica externă „ambasade de facto ale Rusiei“. Gigantul petrolier nu numai că şi-a sporit prezenţa în ţările fostului lagăr sovietic, dar a iniţiat şi un proiect privind construirea de conducte pentru transportul petrolului. Chiar dacă statul a vândut cele 7,9% acţiuni pe care le mai deţinea companiei americane Conoco Phillips pentru suma de 1,9 miliarde de dolari, Vladimir Putin nu va merge mai departe în colaborarea cu Occidentul. Aceasta este - dacă putem afirma - cota capitalului străin, admis în sectorul energetic. De asemenea, „LUKOIL“ desfăşoară o politică activă de achiziţionare de drepturi de forare în zone precum Irak (în Kurna Occidentală) şi Arabia Saudită (în 2004, compania rusă a dobândit un teren cu o suprafaţă de 30.000 km, în pustiul Rub-el-Hali). Compania „Zarubejnefti“, care aparţine în totalitate statului rus şi are licenţe de foraj în zone bogate în zăcăminte de gaze şi petrol, va fi următoarea pe lista de aşteptare a preşedintelui Putin, privind reorganizarea sectorului energetic rus. În consiliul de administraţie al companiei au fost deja numite persoanele de încredere ale preşedintelui. „Putere atomică cu o orientare spre materii prime“ O altă problemă care trebuie dezvoltată este cea referitoare la menţinerea monopolului „Gazprom“ în domeniul transportului de gaze sau dacă de acesta se va ocupa o altă companie, de felul „Tatnefti“, care deţine monopolul transportului petrolului. După cum se poate observa, Vladimir Putin a intenţionat să sporească la maximum rolul petrolului şi a gazului în politica externă. De asemenea, el s-a străduit să dezvolte parteneriatul energetic cu Statele Unite şi să dea un impuls cooperării în domeniul petrolului şi a gazului cu China şi Japonia, precum şi cu guvernele şi companiile occidentale, dar acest lucru va fi posibil numai după ce preşedintele Medvedev pune ordine în sectorul energetic. Însă cooperarea cu Occidentul va avea loc numai dacă o altă politică rusă va considera că ea va corespunde intereselor strategice ale Kremlinului. Rusia s-a transformat, treptat, potrivit unei formule a cunoscutei specialiste ruse Lilia Sevtova, într-o „putere atomică cu o orientare spre materii prime“, iar ei nu-i va fi uşor să suporte compania unor vecini de talia Chinei, care devine pe zi ce trece mai puternică şi mai dinamică decât ea, sau a Indiei, care investeşte din ce în ce mai mult în înalta tehnologie. În pofida dependenţei Europei de resursele petroliere şi de gaz ruse, ţările europene ar trebui să fie liniştite fie măcar şi pentru faptul că Rusia va fi obligată să vândă cuiva petrolul şi gazul pe care le deţine. Problema chineză Adjunctul preşedintelui Băncii Centrale Ruse, Viktor Melnikov, declară că „suntem, pur şi simplu, condamnaţi la cea mai strânsă colaborare cu China în toate domeniile de importanţă vitală“. De aceea, Rusia priveşte pe mai dinamicul său vecin de la sud cu încântare şi precauţie. Încântare faţă de reuşita modelului de capitalism chinez, şi nu puţine sunt vocile de pe esichierul politic rus care susţin că modelul propus de „fraţii chinezi“ este cel mai potrivit pentru Rusia şi realităţile sale interne. Precauţie pentru că presiunea demografică şi economică exercitată de China la graniţa sudică a Rusiei este foarte mare. Îngrijorarea politicienilor ruşi este, oarecum, de înţeles dacă ţinem cont că zonele de dincolo de Urali (şi avem în vedere aici Siberia) sunt slab populate şi puţin dezvoltate economic, ele devenind foarte atractive şi permisive, totodată, pentru o ţară cu o dinamică demografică şi economică ridicată. Chiar dacă economia Rusiei va funcţiona la parametrii doriţi şi stabiliţi de preşedintele Putin, tot nu vor putea fi atinse performanţele Chinei. „În ultimii 20 de ani, China a depăşit în multe privinţe Rusia“, susţine directorul adjunct al Institutului pentru Orientul Îndepărtat al Academiei Ruse de Ştiinţe, Andrei Ostrovski. Dacă în 1989, PIB-ul Chinei reprezinta 60% din indicatorii URSS, în 2003 raportul s-a inversat şi, cu fiecare an care trece, distanţa dintre cele două ţări în materie economică se măreşte, aceasta, evident, în detrimental Rusiei. O explicaţie ar fi că reformele care i-au conferit economiei chineze un caracter de piaţă au fost mult mai consecvente şi mai chibzuite decât cele din Rusia, de exemplu, reforma sistemului de proprietate a fost realizată sub deviza „Nu în locul, ci laolaltă“, aşadar, China nu a privatizat în masă toate întreprinderile, proprietatea privată coexistând cu cea de stat (prezentă, în special, în domeniile strategice). Chiar şi în aceste sfere de activitate prezenţa capitalului privat a fost activ încurajată. Numai în 2004 au fost înregistrate 500 de unităţi de producţie cu capital străin, a căror cifră de afaceri se ridica la 0,5 trilioane de dolari. O a doua explicaţie este că în China încă se menţine un control riguros al statului asupra întreprinderilor cu capital străin. În fine, în China liberalizarea preţurilor s-a făcut treptat, în ţară existând trei feluri de preţuri pentru diferite mărfuri şi servicii: preţuri fixe de stat, preţuri libere şi preţuri fluctuante. Din acest motiv, chiar în cele mai dificile momente, inflaţia în China nu a depăşit 20% pe an, în timp ce în Rusia, în 1992, era de 200%. Schimbul comercial cu Rusia a crescut în ultimii ani cu 20%, atingând anul trecut cifra de 20 de miliarde de dolari. Boris Titov, preşedintele Consiliului de afaceri ruso-chinez, declara, la sfârşitul anului trecut, că relaţiile politice dintre cele două ţări sunt mult mai dezvoltate decât cele economice, mai ales dacă ele sunt analizate prin comparaţie cu relaţiile economice pe care le are China cu Japonia, SUA sau UE. Cu fiecare dintre aceşti coloşi economici, China are schimburi comerciale în valoare de 100 de miliarde de dolari anual. Nivelul scăzut al balanţei comerciale ruso-chineze se datorează, în special, lipsei unor proiecte comune de investiţii. China, care, în ultimii 15 ani, a depăşit cu mult Rusia din punctul de vedere al creşterii economice, este interesată, mai ales, de cooperarea în domeniul construcţiei de avioane, cercetării cosmice, construcţiilor de maşini şi energiei electrice. În ceea ce priveşte Rusia, structura exportului său către RP Chineză are la bază, cu precădere, materiile prime. Atuul chinez Uitându-se cu un ochi la mai dinamicul său vecin şi cu celălalt la ce se întâmplă dincolo de graniţele de la vest şi sud-est, Kremlinul a ajuns la concluzia că de la factorul chinez nu numai că se poate învăţa, ci, mai ales, că el poate fi Rusiei de mare ajutor. În ultimul timp, Vestul s-a concentrat foarte mult pe evenimentele din Ucraina, fapt care a sporit şi mai mult angoasele ruşilor legate de „încercuirea“ ţării lor. Din acest motiv, nu e nici o îndoială că liderul de la Kremlin va face totul pentru a avea o relaţie foarte bună cu China. Dacă Statele Unite, realmente, vor dori să izoleze Rusia şi să-şi extindă influenţa sa de la Atlantic până în Irak, via Caucaz, cartea chineză se va dovedi asul din mâneca preşedintelui rus. Ultimele demersuri ale liderului de la Kremlin vin să întărească aceste opinii. Cu prilejul vizitei lui Vladimir Putin, din octombrie 2004, în China, s-a pus capăt, în sfârşit, vechiului diferend teritorial ruso-chinez. Cu acel prilej, a fost anunţată, pentru a doua jumătate a anului viitor, desfăşurarea, pe teritoriul Chinei, de manevre militare comune, care, potrivit expertului german pe probleme ruseşti, Pavel Felgenhauer, reprezintă un „gest bine gândit, cu scopul de a demonstra Occidentului că Rusia poate avea şi alţi aliaţi“. China reprezintă, de mulţi ani, unul dintre cei mai importanţi clienţi în materie de armament al Rusiei, valoarea tranzacţiilor în domeniu ridicându-se la peste 2 miliarde de dolari (2004), prognozele pentru anul 2005 indicând o cifră de 5-6 miliarde de dolari. Petrolul, unul dintre vectorii politicii externe ruse, este şi el folosit pentru dezvoltarea şi consolidarea relaţiei cu China. Deşi beneficiarul cel mai important al viitoarei magistrale petroliere - din Siberia de Est şi până la Oceanul Atlantic - pentru care s-au „bătut“ China şi Japonia este cea din urmă, liderul de la Kremlin a decis să îndulcească amarul chinezilor, sporind exportul de petrol către China: de la 6 milioane (în 2004) la 10 milioane de tone (în 2005), respectiv, 15 milioane (în 2006). Mai mult, pe 30 decembrie 2004, prietenii chinezi au mai primit un „premiu de consolare“: 20% din activele viitoarei companii petroliere de stat, care a achiziţionat cea mai productivă unitate a fostului gigant petrolier YUKOS, Yuganskneftegaz, „pot fi vândute“, a afirmat ministrul Energiei, Viktor Hristenko, Companiei petroliere de stat chineze. Convorbirile pe această temă aproape că s-au sfărşit, ceea ce l-a făcut pe preşedintele Uniunii industriaşilor şi întreprinzătorilor ruşi, Arkadi Volski, să spună că „acum Moscova poate afirma şi ea că importantă nu e culoarea pisicii, ci ca ea să prindă şoareci“. În spatele acestui demers rus nu se află numai un act de oportunitate economică.