Recunoaşterea Patriarhiei Române de către Adunarea Deputaţilor în presa vremii

Actul istoric al Sfântului Sinod din data de 4 februarie 1925, prin care Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie, a fost recunoscut prin lege în următoarele două săptămâni de Parlamentul României. Mai exact, cele două Camere ale Parlamentului au aprobat legea specială pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Senatul a votat legea la 12 februarie 1925, iar Adunarea Deputaţilor la 17 februarie 1925.

Modul rapid în care s-a derulat acest proces legislativ ne arată că a fost o voinţă unanimă în societatea românească pentru ca Biserica Ortodoxă Română să devină Patriarhie. Etapele recunoaşterii de către Parlament a actului istoric împlinit de Sfântul Sinod la 4 februarie 1925 au fost următoarele:

• La 7 februarie 1925, Sfântul Sinod comunică hotărârea sa Ministerului Cultelor şi solicită „întocmirea unui proiect de lege care să fie adus în Corpurile legiuitoare, ca astfel şi Statul, în puterea suveranităţii sale, să dea o formă legală acestei hotărâri” (pr. prof. dr. Niculae I. Şerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creştine pe pământ românesc, la Patriarhat, vol. 3. Autocefalie şi Patriarhat).
• Ministerul a adus la cunoştinţa membrilor Guvernului solicitarea Bisericii Ortodoxe Române, iar aceştia au decis să dea o formă legală recunoaşterii noului statut de Patriarhie al Bisericii Ortodoxe Române.
• Alcătuirea unui proiect de lege special pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Acest proiect de lege a fost înaintat celor două Camere legiuitoare ale Parlamentului: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.
• Senatul a votat şi a aprobat această lege la 12 februarie 1925, iar Adunarea Deputaţilor a făcut-o la 17 februarie 1925. În Senat au fost 89 de voturi pentru şi 2 împotrivă, iar în Adunarea Deputaţilor a fost unanimitate: 156 de voturi „pentru”.

Este foarte important să subliniem faptul că, în Parlament, cei care au luat cuvântul „au evidenţiat originea apostolică a creştinismului românesc, rolul moral, cultural şi social al Bisericii în sânul neamului nostru şi în lumea ortodoxă, înfăptuiri ce îi conferă dreptul Bisericii Ortodoxe Române să fie înălţată la rang de Patriarhie” (Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune. Cultură. Vol. III. Tom. I).

În Parlament a existat o majoritate clară ce a susţinut adoptarea legii, lucru arătat şi de numărul covârşitor de voturi în favoarea ei, exprimate în cele două Camere.

Despre modul cum a reflectat presa adoptarea legii în a doua Cameră a Parlamentului României, vom vedea în continuare. Pentru început, ana­lizăm mediatizarea făcută în ziarul Dimineaţa, unde, în ediţia de joi, 19 februarie 1925, cea mai mare parte a paginii 7 este pusă sub titlul „O şedinţă solemnă la Cameră. Votarea legii pentru crearea Patriarhatului”.

Articolul prezintă pe larg şedinţa Adunării Deputaţilor în care a fost aprobată în unanimitate legea prin care se recunoaşte hotărârea sinodală de înfiinţare a Patriarhiei Române. Textul are mai multe subtitluri prin care vedem ce cuprinde articolul: „Patriarhatul”, ce cuprinde „Cuvântarea dlui Iuliu Maniu”, „Cuvântarea dlui C. Jormescu” şi „Cuvântarea dlui Mihalache”, apoi urmează „Cuvântarea preşedintelui Camerei” şi „Cuvântarea Patriarhului”, care „mulţumeşte tuturor pentru sprijinul dat la acest act”.

În aceeaşi notă este relatarea evenimentului şi în ziarul Adevărul, care, în ediţia din 19 februarie 1925, publică în pagina 4, în rubrica „De la Cameră”, un articol sub titlul „Solemnitatea înfiinţării Patriarhatului. Toate partidele aprobă actul. Cuvântarea noului ales”.

Prin intertitluri remarcăm foarte uşor modul în care prezintă Adevărul şedinţa din Cameră din data de 17 februarie: „Comunicări”, „Înfiinţarea Patriarhatului”, „Declaraţia domnului Iuliu Maniu”, „Declaraţia partidului poporului”, „Cuvântul şefului partidului ţărănesc” şi „Cuvântarea Patriarhului”, care este sintetizată astfel: „Dr. Miron Cristea, primul Patriarh, a relevat pasagiile din discursurile dlor Maniu şi Mihalache asupra rolului important pe care l-a avut Biserica Română în istoria neamului spre a justifica actul ce se împlineşte acum. A arătat apoi modesta sa origine - fiu de ţăran -, cu care ocazie Camera l-a ovaţionat îndelung, spre a conchide că onorul adus persoanei sale este de fapt un omagiu adus vrednicei ţărănimi române, din care a ieşit. A terminat mulţumind tuturor care au contribuit la realizarea acestui act şi a dat arhiereasca sa binecuvântare”.

Aceeaşi şedinţă a Camerei este prezentată şi în Universul, ediţia din 19 februarie 1925, în pagina 5, dedicată ştirilor de „Ultimă oră”, la rubrica „Corpurile Legiuitoare”, sub titlul „Camera - Şedinţa de la 17 februarie”, cu intertitlul „Înfiinţarea Patriarhiei Române”, în care prezintă partea de început a şedinţei Adunării Deputaţilor legată de dezbaterea şi aprobarea legii pentru înfiinţarea Patriarhiei Române. Interesant că articolul menţionează primirea specială pe care o fac deputaţii Patriarhului. „În incintă apare noul Patriarh, dr. Miron Cristea, pe care Adunarea îl primeşte cu ovaţii şi aplauze prelungite unanime. Deputaţii, în picioare, salută pe Sanctitatea Sa, care e poftit de guvern pe banca ministerială”.

În numărul din 20 februarie 1925 al ziarului Universul, tot în pagina 5, se continuă relatările şedinţei Adunării Deputaţilor din 17 februarie 1925. Articolul ocupă cea mai mare parte a paginii şi poartă titlul „Parlamentul. Camera. Continuarea şedinţei de la 17 februarie”. S-a votat cu unanimitate înfiinţarea patriarhatului român. Cu următoarele intertitluri semnificative: „Cuvântarea dlui Iuliu Maniu”, „Alte cuvântări”, „Cuvântul Guvernului” şi „Răspunsul Patriarhului”.

Articolul prezintă pe larg această şedinţă a Camerei, acordând spaţii ample discursurilor rostite, care au subliniat importanţa înfiinţării Patriarhiei Române. Spre exemplu, dl Maniu ţine să-l felicite pe primul Patriarh al României: „Iar Sanctităţii Sale, Primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Naţionale autocefale, îi doresc ca să stăpânească şi să păstorească întru mulţi ani fericiţi şi îmbelşugaţi! (Aplauze) Îl rog ca, precum în urma luptelor şi a muncii pe care a depus-o alături de noi pentru desrobirea unui neam s-a înălţat la această strălucită treaptă bisericească, să năzuiască a înălţa prin muncă arhierească sufletul românesc aproape de dumnezeire, prefăcându-se în fapt cuvântul sfânt pe pământ pace şi între oameni bună învoire (Aplauze prelungite)”.

Spre deosebire de celelalte ziare, Universul menţionează şi intervenţia părintelui I. Lupaş, care „face un lung istoric al trecutului Bisericii noastre naţionale; îşi exprimă bucuria că primul Patriarh este un ardelean fiu de ţăran, trăgând concluzia că aceasta este o dovadă de ce oameni de merit poate da ţărănimea noastră lăsată să hotărască liber de soarta sa; îşi exprimă credinţa şi convingerea că Sanctitatea Sa va continua să îndeplinească programul marelui Şaguna şi încheie cu dorinţa ca Patriarhul român să fie totdeauna stâlp de întărire a statului român”.

În aceeaşi notă este şi fragmentul pe care l-am ales din Răspunsul Patriarhului: „...doresc ca această Patriarhie românească să fie farul care să-şi arunce razele sale de lumină şi căldură până departe asupra popoarelor cu care avem legături, înfrăţindu-le pe toate, pe temelia celei mai sincere şi celei mai adevărate iubiri creştineşti şi evanghelice (aplauze)”; şi încheie inspirat: „În numele acestui ţăran român, în numele acestei nădejdi a viitorului nostru, vă exprim mulţumirea Mea pentru prea frumoasa pildă istorică şi epocală, că la un asemenea act mare, măreţ şi naţional, aţi dovedit încă o dată că neamul românesc, conducătorii lui, toate partidele, de orice nuanţe, sunt una, într-un gând şi un suflet (Aplauze prelungite)”.

Aceste articole din presa vremii ne arată voinţa politică şi bisericească pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Foarte rare au fost momentele când în dezbaterile din Parlament să nu fie luări de poziţii împotriva proiectului de lege. Tocmai acest aspect îl surprinde şi presa când prezintă cum a trecut prin Parlament legea de recunoaştere a înfiinţării Patriarhiei Române. După ce legea a fost aprobată de Parlament, ea a fost sancţionată de regele Ferdinand I, la 23 februarie 1925, şi publicată în „Monitorul Oficial” la 25 februarie 1925.