Recviem în lumina cerească

Vibraţii valahe (titlul ultimei sale expoziţii personale) sunt de fapt metonimii, adică partea dă seamă de întreg, iar întregul are în vedere partea nevăzută, şi această parte nu poate fi decât sufletul, duhul nevăzut, energia cerească, harul frumuseţii şi slăvirea creaţiei. Pictorul Gigel Bîrliba face trecerea spre o altfel de locuire, una care ne bucură privirea şi ne încântă sufletul. E o altă cale, nebătătorită, una care devine tot mai strâmtă pe măsură ce te apropii prea mult de celălalt tărâm al cunoaşterii. Meticulos şi minuţios, îndelung răbdător, el îşi exersează privirea cu îndemânare, pipăind parcă aerul imperceptibil al unui duh al locului.

Când privim vreo lucrare a lui Gigel Bîrliba, ceva ciudat se întâmplă cu percepţia vizuală. În loc să vedem mai clar şi mai bine, auzim, auzim cum respiră florile şi cum tăcerea de clopot din văzduh irumpe tăcerea şi în dangătul tânguitor auzim un fel de vestire din ceruri, dar şi o prevestire a morţii, o ameninţare de niciunde şi oricând gata să se întâmple. Clopotul are ceva divin, nu prin dangăt grav de recviem sau de chemare la Liturghie, ci prin faptul că nu poate fi decât rezonant, fără intermitenţe, urmând o partitură diafană, în văzduh de cuminţire, de ritm cosmic şi statornic. Această vuire continuă poate fi auzită în galeria eclezială din fiecare tablou metonimic, alegoric şi parabolic semnat de Gigel Bîrliba.

Arta compoziţiei la Gigel Bîrliba nu ţine deloc de spaţiu, mai curând spaţiul devine timp, care înseamnă mişcare, neîntrerupere, neîncetare. E un duh în toate şi toate sunt în mişcare. Gigel Bîrliba are la îndemână un temei de nezdruncinat, protector, fără şubrezire şi nici învechire: izvodirea şi dezvăluirea, zidirea vie, Biserica albă, martirică; clopotniţa ca o chemare şi o trezire. Pârjolul şi pustiirea nu au cum să nimicească duhul unei aşezări, dacă ea are în centrul ei, pe un promontoriu al neclintirii, semnul crucificării şi al jertfei. Gigel Bîrliba pictorul suferă mai mult decât Gigel Bîrliba istoricul. Mesajul său creştin se adresează celor mai expuşi înstrăinării şi părăsirii, dorului sfâşietor al fraţilor noştri de dincolo de Prut. În toate lucrările şi plăsmuirile sale picturale ne e dat să citim o consfinţire a locuirii, învecinaţi cu veşnicia şi respirând aerul sfinţeniei, aura celestă a chipului, a întrupării şi a întruchipării. Într-un cuvânt, pentru Gigel Bîrliba, biserica e şi cuib, e şi matrice (stilistică), e şi amprentă a Duhului, e şi Altar, în faţa căruia ne înclinăm şi ne închinăm. Acum ştim care e destinaţia către care se îndreaptă Gigel Bîrliba, spre tainica locuire a primenirii, gata să primim ofranda luminii. Îl şi vedem cum urcă repede-repede treptele clopotniţei spre a ne chema la o întâmpinare a dimineţii, când zefirul adie fără mohorâre, fără bântuire, fără învăluire. Dezvăluire a sfinţeniei, aceasta îmi pare a fi Liturghia luminii din creaţia sa, statornicie şi neîntrerupere.

Teme, temeiuri şi temeinicii

Vrednicii le-am putea numi în pronia şi ponderea lor cerească. Cum nu putem vedea idei, ele nu pot fi nici figurate. Imaginarul şi ficţiunea nu au ce căuta într-o pictură. Ele pot fi cel mult îngânate prin cuvinte. Plăsmuirea şi zămislirea ţin de lumină, de cunoaştere, până dincolo de moarte. Nici lumina nu se cunoaşte pe sine, ea se arată prin umbra ei. Doar lumina interioară, lumina care ne luminează sufletul, nu ne orbeşte. Gigel Bîrliba are darul acesta de a vedea, de a fi privire, darul transfigurării, al Euharistiei, dacă e să privim bisericile maramureşene, unde lumina e temei interior, adică zidirea pare a fi conectată la izvodirea din sine a creaţiei. Pe lângă faptul că e atât de ordonată, neşubrezită de vreo ezitare, ea e chipul luminii interioare. Zidul protector e întărit prin razele nevăzute ale Duhului. Şi nu atât această lumină, cât subţietatea şi săgeata înaripată a clopotniţei în văzduhul de neatins al înălţării la cer.

Cu totul aparte şi cât mai personal cu putinţă e partitura istoriei vii, cu repere eterne, nestrămutate vreodată, fără vremelnicii trecătoare, ci doar persistentă şi statornică memorie vie, trăire şi simţire, în duhul unei patrii cereşti, sugerată prin galeria bisericilor zvelte şi neclintite de nici o primejdie. Pentru Gigel Bîrliba istoria nu-i cronică şi nici cronologie, ea e cartea vie de învăţătură a unui popor.

Ne priveşte pe toţi laolaltă, şi nu la grămadă, într-o incintă a proniei protectoare, şi, din privitori de ocazie, devenim fără să vrem, pentru o clipă, fericiţi cu o binecuvântare şi o mângâiere de duh ceresc.

Drum lin spre Patria cerească, Gigel Bîrliba!