Reflecţii şi perspective la încheierea studiilor teologice
„Propovăduieşte cuvântul, stăruind în împrejurările prielnice şi în cele neprielnice…” (2 Tim 4, 1)
Aceste cuvinte atât de motivante, adresate de către Sfântul Apostol Pavel ucenicului său iubit Timotei, se citesc an de an, în bisericile‑paraclis ale facultăţilor de teologie, la începutul pericopei apostolice din cadrul slujbei de Te Deum oficiate cu ocazia deschiderii anului universitar. Aceleaşi cuvinte scripturistice, în care se sintetizează întregul conţinut al misiunii asumate de teologii creştini din toate timpurile, pot constitui, de asemenea, un prilej de meditaţie duhovnicească pentru tinerii absolvenţi de Teologie care, la sfârşitul lunii trecute, au depus jurământul de credinţă ca licenţiaţi în teologie, confirmându‑şi astfel, în faţa lui Dumnezeu şi a propriilor conştiinţe, angajamentul – asumat încă din momentul luării deciziei de a studia teologia – de a‑L mărturisi pe Domnul prin întreaga lor viaţă, consecvenţi „în împrejurările prielnice şi în cele neprielnice”.
La început de drum în misiunea teologică, acum, când prima etapă a formării noastre academice s‑a încheiat, iar responsabilităţile abia încep, ne putem adresa nouă înşine câteva întrebări fundamentale pentru parcursul duhovnicesc şi vocaţional al oricărui tânăr teolog: am devenit noi, oare, în aceşti 3 sau 4 ani de studii universitare, teologi? Care va fi, în acest sens, datoria noastră faţă de Dumnezeu, faţă de ceilalţi membri ai Bisericii şi faţă de confraţii noştri de alte credinţe?
1. Am devenit noi oare, în 2015, teologi?
Oare noi, cei care am finalizat anul acesta studiile teologice de licenţă (sau de master, după caz), am devenit, prin acest fapt, teologi cu adevărat? Din punct de vedere profesional, da, desigur: avem o specializare academică în acest sens. Din perspectivă spirituală şi vocaţională, însă, câţi creştini absolvenţi de studii teologice pot mărturisi, cu adevărat, că sunt vrednici de a‑şi spune „teologi” (cuvântători de Dumnezeu)? Dacă dintre toţi sfinţii, doar trei au rămas în conştiinţa Bisericii cu numele de „teologi” (Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Simeon Noul Teolog), atunci eu, ca tânăr creştin la început de drum şi absolvent de studii teologice, cu anumite înclinaţii sufleteşti frumoase, dar şi cu multe slăbiciuni spirituale, voi avea, oare, dreptul de a‑mi atribui o asemenea calitate? De ce aceşti sfinţi au fost numiţi „teologi”? Pentru că întreaga lor viaţă a fost teologie! De ce mi se va spune mie „teolog”? Doar datorită unor diplome universitare. Cred, prin urmare, că finalizarea studiilor nu ne dă dreptul de a ne numi „teologi”, ci ne conferă doar datoria de a asuma în continuare, pentru întreaga viaţă, misiunea pe care am ales‑o ca teologi în devenire – o imensă, covârşitoare responsabilitate: aceea de a ne transforma întreaga viaţă într‑un continuu act de teologhisire şi doxologie, de a o preda cu totul lui Hristos Dumnezeu ca pe singurul dar pe care I‑l putem oferi noi, cei creaţi de El. Da, teologi vom deveni, cu siguranţă… dar nu în 2015, nici în 2020, ci în orice moment, în orice zi, în orice an în care conştiinţa ne va da mărturie cu adevărat că ne‑am transformat propria fiinţă şi viaţă în teologie, că ne‑am dăruit cu totul lui Dumnezeu dedicându‑ne aproapelui – de exemplu, atunci când, printr‑o faptă sau şi printr‑un cuvânt, vom reuşi să reaprindem lumina bucuriei şi a speranţei într‑o inimă copleşită de întristare.
2. Ce am înţeles în anii studiilor de la Teologie?
Hristos e Dumnezeul iubirii şi al libertăţii, credinţa noastră este lumină, bucurie, dor de cunoaştere şi creştere în libertatea Duhului Sfânt. Creştinul şi teologul autentic nu este cel ce recită definiţii, formule şi idei anacronice, ci căutătorul smerit al Adevărului; teologia este viaţă, este mărturisirea Cuvântului viu şi adevărat al lui Dumnezeu – Cuvânt divin Care rămâne Dăruitorul oricărui progres în cunoaştere, realizat de omenire în drumul ei prin istorie. Acestea sunt, în doar câteva cuvinte, valorile asumate în anii studenţiei la Teologie, acestea sunt convingerile pentru care‑mi doresc să dau mărturie întreaga mea viaţă. Am înţeles, în anii studenţiei la Teologie, faptul că mesajul credinţei noastre este atât de profund, încât pericolul de a‑l perverti e cutremurător: religia creştină poate fi trăită în mod autentic, aşa cum ne‑a fost ea revelată de către Fiul lui Dumnezeu (drept comuniune liberă cu Tatăl nostru Cel viu şi personal), sau poate fi pervertită (transformată în ideologie, în formalism lipsit de dreaptă socotinţă… în orice altceva decât esenţa ei). Am înţeles astfel că, raportându‑mă la tipologiile dostoievskiene ale lui Zosima şi Ferapont din „Fraţii Karamazov”, este corect (din perspectiva spiritului iubirii evanghelice) să‑ţi asumi atitudinea lui Zosima. Şi nu în ultimul rând, am învăţat şi am înţeles, cu ajutorul Domnului şi datorită multor profesori teologi de-ai noștri, faptul că agnosticii, ateii şi toţi cei care nu‑mi împărtăşesc convingerile îmi sunt parteneri pe drumul căutărilor existenţiale, colegi de călătorie pe cât de diferiţi, pe atât de vrednici de iubire şi încredere. De la ei am de învăţat inclusiv în modul de a‑mi trăi şi mărturisi credinţa, ei sunt cei care, prin reacţiile lor critice (uneori dure, ca orice acţiune de trezire la realitate), mă ajută să‑mi testez propria stare duhovnicească şi să evit abdicarea de la spiritul autentic al iubirii şi toleranţei creştine. Dialogul cu semenii mei de alte credinţe nu are drept scop convertirea lor (în caz contrar, i‑aş instrumentaliza în scopul unui interes propriu – acela de a „bifa” că mi‑am îndeplinit îndatoririle de teolog –, iar Dumnezeu nu vrea asta), ci creşterea în comuniune şi edificarea reciprocă. Pe Hristos Îl voi mărturisi întreaga viaţă, aşadar, în mod necondiţionat, nu pentru a convinge şi nici cu scopul de a‑mi amăgi conştiinţa că aş avea meritul de a‑mi fi îndeplinit corect datoriile.
Aceşti ani minunaţi de studii universitare au reprezentat doar primul pas: am început să întrezăresc sensul atât de profund şi de complex al noţiunii de „teolog” şi de „teologie”; am început, aşadar, să înţeleg ceea ce caut. Mi‑am însuşit alfabetul teologiei… însă abia de acum mi se va cere să formez, cu ajutorul literelor, silabe, cuvinte şi… poate chiar mesaje întregi cu sens. N‑am învăţat să deţin adevărul, ci să conştientizez faptul că niciodată nu‑l voi putea deţine. Nu în cele din urmă, studiile teologice mi‑au deschis dragostea pentru celelalte domenii ale cunoaşterii (filosofie, ştiinţe…) pe care le consider drept căi felurite şi complementare de a‑L căuta pe Dumnezeu. Se încheie o etapă frumoasă, în care mi s‑a oferit mult, dar, aşa cum bine ştim noi, licenţiaţii în teologie, „cui i s‑a dat mult, mai mult i se va cere”. De acum a venit vremea să dăruiesc eu însămi, să‑i asist eu pe alţii în drumul spiritual. Şi cum îi voi asista, de vreme ce abia am învăţat eu însămi să fac primii paşi într‑un astfel de alpinism duhovnicesc? Cum le voi oferi răspunsuri, ca „teolog”, eu, care abia m‑am dumirit cum se formulează întrebările? Simplu: nu le voi oferi răspunsuri, ci mă voi întreba împreună cu ei şi, mai bine spus, Îl voi întreba, împreună cu ei, pe Dumnezeu! Cum îi voi ajuta pe alţii să‑L găsească pe Dumnezeu? Căutându‑L împreună cu ei! Cum îi voi elibera pe alţii de îndoieli? Mărturisindu‑le, sincer şi deschis, care sunt îndoielile mele şi invitându‑i să ne „împreună‑dumirim pe cale”. Cum voi risipi multele prejudecăţi legate de credinţă şi de teologie? Trăind eu însămi credinţa, firesc şi neostentativ, nu ca pe o ideologie, ci asumând‑o drept ceea ce este ea în adevăr: angajament ontologic într‑o relaţie de comuniune cu Treimea divină a Persoanelor supreme.
Dumnezeu să‑i ocrotească totdeauna pe profesorii noştri, iar nouă, tinerilor teologi în devenire, să ne dăruiască puterea de a transforma în crez şi mod de viaţă toate valorile autentic creştine pe care ni le‑am asumat în anii studenţiei!