Relativizarea egoismului în foame de Dumnezeu

Trăim într-o societate egoistă, decadentă, lâncezită, plină de lipsuri, într-o criză de sistem şi de valori pe care, paradoxal, o percem ca… o trăire în exces a libertăţii. Mihai Ralea spunea în secolul trecut că "românii sunt un popor format din indivizi dispuşi să se salveze pe cont propriu", lucru din păcate constatabil şi astăzi. "Suntem o societate în disoluţie. Solidaritatea este o noţiune deficitară la român. Suntem ca o maioneză tăiată", diagnostica sec, dureros, starea la zi a românilor şi Ana Blandiana. Ce trebuie să facem totuşi să ne salvăm, individual şi ca neam, în perspectiva mântuirii?

Egoismul din zilele noastre îşi trăieşte conţinutul definiţiei la cel mai concret şi înalt nivel. O pervertire dramatică a sensului libertăţii face ca fiecare individ să experimenteze propria libertate, astfel încât libertatea la nivel social a ajuns de fapt o sumă de libertăţi individuale care de cele mai multe ori înseamnă a-ţi face de cap. La rându-i, statul de drept, dezorganizat şi ineficient cum este cel ce ne guvernează în aceste vremuri, funcţionează paralel, rupt de societate, incapabil să coaguleze un ideal salvator, determinându-i pe cei care mai au bun-simţ să renunţe la propria libertate, simţindu-se minoritari. În acest tablou sumbru al existenţei cotidiene proliferează distrugător şemecheria, murdăria, bădărănia, vulgaritatea, violenţa, legitimându-se insinuant şi fals ca trăsături definitorii ale neamului, astfel încât, aşa cum spunea Ana Blandiana într-un interviu acordat unui ziar central, "cel care nu este şmecher sau bădăran nu e bănuit că nu vrea să fie aşa, ci că nu poate să fie aşa. E socotit fraier şi dispreţuit". Toate aceste nefericite tare ale egoismului proliferat în societatea nostră ne fac, nu de puţine ori, să ne simţim străini în propria ţară şi să percepem ca pe o boală efectele disoluţiei sociale, desolidarizării, să ne asemănăm, cum spunea Ana Blandiana, unei "maioneze tăiate". Când credem că suntem mai presus de toate Câţi dintre noi mai conştientizează astăzi că egoismul este de fapt denumirea laică a celui mai subtil păcat, cel mai pervers şi cel mai răspândit, din care purced toate celelalte, păcatul lipsei de iubire? Foarte puţini. Din ce în ce mai puţini. Am ajuns să trăim într-o lume seacă, golită de sensuri, care nu se mai raportează la nici un fel de ideal, fie el politic, social sau religios, care să fie aşezat deasupra tuturor intereselor personale de moment. Ne lipsesc ideile care să ne stârnească pasiuni constructive, dezinteresate. Toate energiile noastre sunt canalizate spre activităţi mărunte, aproape exclusiv mercantile, ce exclud interacţiunea socială sinceră cu semenii. Stilul de viaţă libertin, libertatea prost înţeleasă pe care o experimentăm, individualismul exagerat, care gravitează în jurul materialului, ne-au distrus reperele solide, morale, îndepărtându-ne, izolându-ne într-o rătăcire aparent fără de scăpare. Lumea în care ne mişcăm acum ne sugerează că în calitate de entităţi sociale de sine stătătoare suntem mai presus de tot şi de toate, că individualismul, egoismul ar fi apogeul civilizaţiei umane. Să ne revenim în sine pentru a relua urcuşul Şi totuşi, în acest marasm existenţial, trebuie să existe soluţii de salvare individuală şi socială. Deşi nu-i împărtăşim pe de-a-ntregul scenariul, remarcăm totuşi justeţea inedită a observaţiei domnului Florin I. Bojor, un confrate ajuns să se împlinească profesional în Spania, atunci când spune următoarele: "Criza de valori a adus cu sine criza de speranţă, iar speranţa reprezintă stadiul indisolubil al fiinţei umane. Ea dispare pentru a exploda cu o mai mare putere şi, pe ultimii metri înainte de explozie, se manifestă prin foame. O foame în cel mai larg sens al cuvântului, de la cea structurală la cea fizică. Înfometarea fizică face ca românul să pună punctul pe i, indiferent cu ce consecinţe… Se simt în aer neliniştea, freamătul, nedumerirea, dar încă egoimul este generalizat. Până când egoismul nu se relativizează în foame, el rămâne ultimul stindard în nimicirea speranţei". Domnia sa este de părere mai departe că prin relativizarea treptată a egoismului în foame apare "solidaritatea înfometatului", care înseamnă de fapt renaşterea speranţei. Şi că atunci va apărea schimbarea, atunci "lumea se va reîncărca de speranţă şi românii o iau de la capăt". Prin urmare, ar trebui să fim înfometaţi fizic ca să ne schimbăm mentalitatea şi să ne salvăm individual şi ca popor, nemaiirosindu-ne timpul prin "prelungirea spiralei decadenţei", cum spune confratele nostru? Cine ştie. Este însă clar că avem nevoie de o "înfometare" spirituală mai întâi, pentru a ne dezmetici şi a înţelege că aşa nu se mai poate. Că trebuie să ne revenim în sine, după care să reluăm urcuşul despovăraţi de egoism. Şi mai spune ceva important domnul Florin I. Bojor: "Până când nu va veni foamea, până când actorii egoismului nu-şi vor pierde răbdarea, până atunci România nu se va schimba. Cei ce stau în aşteptarea schimbării stau în umbra foamei..." Viaţa, comuniune în eternitatea Sfintei Treimi În predica din Duminica a III-a a Postului Mare, a Sfintei Cruci, din acest an, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea: "În alte limbi decât româna, lepădarea de sine se traduce cu negarea de sine. Mai ales într-o lume individualistă, în care se afirmă eul şi se cultivă egoismul, ca lăcomie după profit, lepădarea de sine, ca program spiritual de renunţare la egoism, înseamnă ceva greu de acceptat. Totuşi, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că prima condiţie a urmării Lui, adică prima condiţie pentru a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Însă lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a vieţui. Lepădarea de sine înseamnă renunţarea la modul pătimaş de a trăi în uitare de Dumnezeu şi de semenii noştri. Mântuitorul ne arată, de fapt, că numai atunci putem să-I urmăm Lui când centrul vieţii noastre nu mai suntem noi înşine, ci El. Când viaţa omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător şi limitat, ci pe legătura de iubire veşnică şi infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viaţa omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogăţire spirituală veşnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi".