Religiosul în proverbele şi zicătorile românilor

Zestrea spirituală a poporului nostru cuprinde numeroase proverbe şi zicători intrate şi statornicite de-a lungul anilor în mentalul colectiv, multe dintre ele devenind reale precepte de viaţă şi de atitudine. Avantajele acestor gânduri concentrate constau în accesibilitatea lor, ca şi în uşurinţa de a fi memorate şi apoi transmise, îndeosebi pe cale orală, din generaţie în generaţie. Varietatea tematică a „cristalelor de spirit” este elocventă pentru utilitatea şi relevanţa lor în multiple domenii ale activităţii umane, fiind perfect aplicabile la orice segmente ale populaţiei, mai mult sau mai puţin instruite în cadrul instituţiilor şcolare.

În ceea ce mă priveşte, am studiat în ultimii ani numeroase proverbe şi zicători româneşti, reunite în culegeri mai vechi (Ovid Densuşianu; Theodor Speranţia; I. A. Candrea) sau mai recente (Valentina Cărare; George Muntean; Ion Cuceu; Iordache Golescu), fiind preocupat de studierea unor matrici logico-semantice comune. În acest sens, am avut în vedere identificarea unor scheme generale de definiţii şi caracterizări metaforice, antiteze figurative, repetiţii ne-redundante ş.a. care indică pregnant existenţa unui bogat filon de gândire sănătoasă şi profundă, specifică poporului român, la care se adaugă disponibilitatea inepuizabilă pentru spiritul glumei, ca şi abilitatea de a face jocuri de cuvinte.

Unul dintre vectorii interpretativi prezenţi în această zonă a creaţiei folclorice autohtone care m-a impresionat foarte mult a fost acela al evocării Divinităţii în multiple componente ale Sale, începând cu Dumnezeu-Creatorul Lumii şi continuând cu: personajele biblice; pildele veşnic vii ale Sfintelor Scripturi; rânduielile bisericeşti din Ortodoxie; atitudinile şi mentalităţile concrete ale credincioşilor etc. Acestor aspecte le dedicăm însemnările de faţă, dar înainte de expunerea lor sintetică facem următoarea menţiune: înţelepciunea milenară a celor de la Carpaţi şi Dunăre cu privire la credinţă şi la Dumnezeire nu se reduce, de­sigur, la sfera proverbelor şi zicătorilor despre Divinitate, regăsind-o cu prisosinţă şi în numeroase alte producţii perpetuate în formă orală ori în formă scrisă: basme, snoave, ghicitori, strigături, oraţii de nuntă, balade, doine, bocete, blesteme etc.

Am regăsit frecvent, în proverbele şi zicătorile examinate, apelarea explicită către Dumnezeu în modalităţi directe şi raportate ad-hoc la faptele oamenilor. Redăm, în continuare, câteva exemple de acest gen: „Dă, Doamne, sănătate, că belele curg”; „Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă”; „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur”; „Dă, Doamne, cui ai mai dat”; „Nu-mi da, Doamne, cât pot răbda”; „Mă duc să-mi caut un stăpân, dar dă, Doamne, să nu găsesc”. Acest gen de apelare nemijlocită câştigă enorm în privinţa puterii persuasive, sugerând de fiecare dată faptul că autorul anonim al respectivelor cugetări a reuşit să se adreseze în mod direct lui Dumnezeu, Care îi ascultă cuvintele spuse şi va ţine seama, cu siguranţă, de mesajele sau rugăminţile transmise.

În alte proverbe şi zicători, Divinitatea nu mai apare evocată în mod direct, ci doar referenţial, formulându-se anumite enunţuri despre Dumnezeu, numit ca atare sau prin noţiunile corelative de Domn şi Tată, ca în seria celor ce urmează: „A da una «în numele Tatălui»”; „Căile Domnului sunt necunoscute”; „Ce-ţi doreşti tu ţie, să-mi dea Dumnezeu mie”; „Dacă dă Dumnezeu dinţi, tot El dă şi pâinea”; „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”; „Domnul a dat, Domnul a luat”; „La barza chioară îi face Dumnezeu cuib”; „Hai, cu Dumnezeu înainte”; „Ce vine de la Domnul e bun venit”; „Dumnezeu nu bate cu parul, bate cu palma”; „Neamurile şi vecinii sunt daţi de Dumnezeu, prietenii ţi-i alegi singur”; „Să te ferească Dumnezeu de omul prost şi de femeia beată”; „Când te bate Dumnezeu, nu te mai poate milui nimeni”; „Dumnezeu nu rămâne la nimeni dator”; „Cine-ntr-altă lege sare nici un Dumnezeu nu are”; „Nimeni n-a dat zapis cu Dumnezeu cât o să trăiască”; „Omul dacă se păzeşte, şi Dumnezeu îl grijeşte”; „Cine nu-şi vrea binele, să nu i-l dea Domnul”; „Ferească Dumnezeu să-i crească porcului coarne”; „Ferească Dumnezeu de fuga şchiopului şi de bătaia orbului”; „Ferească Dumnezeu pe om de gura satului”; „Cine de oameni nu se ruşinează nici de Dumnezeu nu se înfricoşează”; „Nu-i cum gândeşte omul, ci cum vrea Domnul”; „Dumnezeu te fereşte, până te nimereşte”; „A dat Dumnezeu boli, dar a dat şi leacuri”; „Munca, de ţi-o cauţi bine, e şi Dumnezeu cu tine”; „Când omul se sileşte, şi Dumnezeu îl ajută”; „Coasa grea, cosaşul rău, baterea lui Dumnezeu”; „Fiecare pentru sine, Dumnezeu pentru toţi”. În textele respective, evocarea Divinităţii este contextuală şi indirectă, dar Îşi păstrează autoritatea supremă în legătură cu diferite fapte săvârşite de om sau cu diferite gesturi ale acestuia. Interpretarea are două linii esenţiale: pe de o parte, Dumnezeu este mereu alături de toţi cei care cred cu sinceritate deplină în Dânsul şi aplică în viaţa obişnuită pildele Sale; pe de altă parte, acelaşi Dumnezeu atotputernic şi milostiv nu va pregeta să pedepsească, în anumite feluri, pe cei care comit fapte aflate în contradicţie cu sfintele învăţături.

Cele două categorii de exemplificări realizează, în opinia noastră, un bine-venit transfer de autoritate de la entitatea Divinităţii către autorul necunoscut al anumitor vorbe de spirit, ceea ce amplifică în mod substanţial efectele acestora în materie de convingere. Cine ascultă sau citeşte un asemenea mesaj devine nu doar interesat să îl înţeleagă în adevărata sa semnificaţie, dar şi să îi acorde atenţia cuvenită în tot ceea ce face şi gândeşte zi de zi.

Alte proverbe şi zicători româneşti se întemeiază pe procedeul antitezei dintre Divinitate şi non-divinitate, cu scopul de a scoate în evidenţă - fără putinţă de tăgadă - virtuţile morale, existenţiale şi mentale ale celei dintâi. Nu pot să nu impresioneze conştiinţa pământenilor, în particular cea a credincioşilor creştini, afirmaţii de genul: „Dumnezeu a făcut trandafirul, iar dracul i-a pus ghimpi”; „La Dumnezeu să te rogi, iar pe dracul să nu-l superi”; „Pe dracu’ la cruce nu-l poţi duce”; „În gură cu Dumnezeu şi în inimă cu dracul”; „Pe faţă sfinţi, pe ascuns draci cumpliţi”; „Şi-a uitat Dumnezeu de el, numai dracu-l mai ţine în slavă”.

Poporul nostru, în accepţiunea sa generală, chiar dacă nu a urmat cursuri de retorică, a fost în stare să valorifice, cât mai bine posibil, rolul persuasiv al construcţiilor metaforice, inclusiv în cadrul zicătorilor şi proverbelor pe care le-a creat, conferindu-le o existenţă perenă. Am ales pentru cititorul nostru câteva exemple în acest sens: „Cum e faţa liniştită a izvorului curat, aşa-i viaţa celui ce-i cu Cerul împăcat”; „Cu chei de aur se deschid porţile Raiului”. Metafore precum „izvor curat” sau „chei de aur” sunt în măsură să ţină locul oricăror concepte savante şi sofisticate în explicarea, pe înţelesul tuturor, a semnificaţiei credinţei, respectiv a speranţei intrării pământenilor pe porţile mult râvnite ale Paradisului.

„Cine este sfânt, pe aşternut moale nu doarme” - iată cum, prin intermediul unui proverb relativ simplu, este definită cu claritate însăşi vocaţia celui aflat cât mai aproape de Dumnezeu şi de Fiul Său, Iisus Hristos, explicându-se în puţine cuvinte faptul că această vocaţie presupune sacrificii dintre cele mai grele şi numeroase privaţiuni de tot felul în viaţa cotidiană. Fondul de proverbe şi zicători populare cuprinde o diversitate de caracterizări şi definiţii similare pentru ceea ce înseamnă model demn de urmat de către toţi oamenii, indiferent de vârsta sau de condiţia lor socială. Pe de altă parte, diverse năravuri reprobabile ale fiinţei umane nu puteau să scape atenţiei celor înzestraţi cu talentul de a construi proverbe cu adevărat memorabile. Să menţionăm, de pildă, câteva dintre aceste creaţii spirituale având efectele dorite în planul reflecţiei individuale şi colective: „Nu toate maicile sunt surorile lui Hristos”; „Cu gândul la Maica Domnului şi cu mâna în traista omului”; „Fuge ca dracul de tămâie”; „Cu dreapta pe Evanghelie jură şi cu stânga fură”; „Prostu-i prost şi în ziua de Paşti”; „Câinele uneori intră în biserică, dar nici biserica nu se spurcă, nici câinele nu se sfinţeşte”.

Scurta noastră prezentare s-a dorit a fi o invitaţie sinceră la cunoaşterea, prin lectură personală sau prin dialoguri cu semenii, a acelor vorbe de spirit ale românilor, care se referă la virtuţile Ortodoxiei noastre şi, în acest context, la necesitatea de a crede neîncetat în Dumnezeu cu întreaga fiinţă, fără nici un fel de calcule mercantile sau judecăţi fragile. Se cuvine să nu uităm, în întreaga viaţă pe care o trăim de la tinereţe la senectute, că Sfânta Scriptură începe nu cu verbul „a avea”, ci cu verbul „a fi”!