„Reportaj din Ţara Sfântă“

Cotidianul "Ultima oră" din 5 mai 1928 publica un reportaj intitulat "Paştele în Ţara Sfântă" cu ocazia sărbătorilor pascale. Gh. Lohan, semnatarul povestirii, relatează, cu amănunte pline de culoare, aglomeraţia ce se produce an de an la Ierusalim, atunci când pelerini din toată lumea vin "să se îngrămădească împreună sub marele dom negru al Sfântului Mormânt, ţinând lumânări aprinse în mâini şi strigând cu credinţă "Hristos a înviat"".

"Cărările pe cari odinioară profetul din Nazaret şi Galilea mergea cu discipolii săi, împrejurările pe cari un cântăreţ israelit ridică un for şi-l numi "Cetatea lui David", drumurile pe cari veni aici frumoasa regină Saba cu o caravană bogată de cămile încărcate cu tot felul de aromate, mult aur şi pietre preţioase; dealurile pe cari un rege trimise afară din cetate douăsprezece sute de călăreţi cu una mie patru sute de cariote şi cari făcu să fie în oraş mai mult argint decât pietre, strgând mai târziu că "totul nu e decât deşertăciune". Astăzi, după două mii de ani, străzile cari încă mai stau în interiorul vechilor ziduri ale bătrânului Ierusalim diferă de aspectul lor de odinioară. Secolele şi civilizaţiile trecute, ce au adus pe aceste căi, odinioară călcate de paşi sfinţi? Poarta principală Intrând pe acea poartă care marchează hotarele cetăţii lui David, stau vizibile la orizontul roşu de soare, o stea şi semiluna albă. Aceasta e poarta numită "Jafa". E înspre partea de la sud şi e numită de localnici "Bab-el-Khaleel" sau poarta prietenului fiind că în faţa şoselei care duce la mormântul lui Rachel, spre Betleem, spre iazurile lui Solomon, spre Hebron, casa lui Avraam, - "Prietenul lui Dumnezeu". Deşi străzile din interiorul acestui orăşel sunt strâmte - imposibil vehiculelor să treacă - consistând mai mult din scări - fiindcă e numai pantă, totuşi poţi găsi aici locuri care să îţi spună de alte timpuri. În aceste străzi vechi găseşti Biserca Sfântului Mormânt, Muntele Calvar, Via Dolorosa, arta templului, zidul lamentării, - acel ultim semn al gloriei lui Solomon, - şi alte obiecte de o sacră amintire. Imediat îţi dai seama că eşti pe pământul unde sâau desfăşurat cele mai mari drame din istoria omenirii, şi de unde au fost date umanităţii cele trei mari religii. Femei Amazoniane cu mari tăvi de pâine pe capul lor, copii arabi cu ochii sclipitori ca de fulgere, alături de măgăruşi încărcaţi cu căldări şi piei de capre umplute cu apă. Arabi în roşu şi mantale de piei de capră dungate cu albastru, ducând de căpestre cămile cari se leagănă când întrâo parte, când întrâalta, cu poveri grele: Evrei patriarhali cu bărbi lungi şi expresii graţioase, purtând garbe de catifea colorate, pălării din caftane de blană şi perciuni ca nişte sfredele de ambele părţi ale feţii, - "să nu-ţi suceşti capetele barbei tale"; femei musulmane cu largi panere pe capul lor, cu un copil atârnat în hamacul ca un şal din spate şi cu un altul agăţându-se de fuste; fete arabe evident nobile fiindcă feţele lor sunt acoperite cu voaluri negre... toate acestea trec pe dinainte vorbind, gesticulând şi împângându-se sburdalnic. Gospodăria subterană În jos, în adâncul pământului, întrâun subsol în inima pământului, un miros îţi atrage atenţia asupra intrării unui cămin descoperit. Un samovar pus deasupra unei oale pline de cărbuni aruncă o lumină albăstruie. Femeia, încotoşmănită în nişte bulendre, deşi e o căldură dogoritoare, nu dă nici o atenţie că te apropii. Deşi totul te respinge, curiozitatea totuş te duce înăuntru. Ceva alb e întrâun paneraş. Un copilaş înroşit e aprins în baia propriei lui respiraţii, "E mort?". "Nu", explică mama a lene, de trei zile e tot aşa. E ultimul din cei opt ce i-a avut! Dar, dacă ar avea puţină apă! Fugi din acel amestec de mizerie, privelişte şi mirosuri otrăvitoare ce te înăbuşe, de acolo din dosul acelor peşteri unde oamenii trăiesc mai primitiv decât animalele, - nu cu alimente naturale ale pământului, cu refuzurile lui. Pot fi aceste creaturi fiinţe umane? Acestea pot fi străzile unde odinioară mulţimea ieşea înainte să Îl întâmpine pe Hristos cu ramuri de măslin strigând "Osana"! Aceasta să fie ţara care dădu omenirii cele zece porunci şi ale căror dealuri au auzit pentru prima oară "Predica de pe Munte, - excelenţa sfinţeniei creştine"! Cinci sute de ani Cinci sute de ani de neîngrijire de sub regimul turcesc desvoltă această condiţie, care e acum sub supravegherea britanică, - jandarmul oraşului şi ura ascunsă a oricărui musulman. E locul de întâlnire al cerşetorilor şi lepădăturii Marocului, Algeriei şi Persiei, pe cari Turcii nu-i opresc să doarmă ca nişte trântori an după an în dogoarea soarelui aprins, ţinându-şi existenţa din voia şi fără de voia turiştilor. "Mia! Mia! Miam!" "Apa!" E cea mai patetică rugă din Ierusalim, strigată la fel de Creştini, Evrei şi Musulmani. Vara, Ierusalimul seamănă cu un oraş într-un singur strigăt de rugă. Locuitorii lui se culcă şi se scoală cu un singur gând "Vom avea noi oare mâine apă?". Căci Ierusalimul nu are provizii de apă. Aceste sute de ani au trăit numai cu apa de ploaie prinsă în cisternele de pe acoperişurile caselor împreună cu microbii tifosului şi ai altor boli ucigătoare din această regiune secetoasă. Închipuieşte-ţi Ierusalimul vara! Secetă mare, pompe de apă localizate în secţii congestionate, scene de rugăminţi, plânsete, bătăi când lumea năvăleşte la stăpânire pentru cele două litruri şi un sfert de apă pentru două săptămâni de aprovizionare! Apa! Apa! Biletele pentru apă obţinute după ore de aşteptare sunt ţinute încleştat de toţi în mâini. Copii mici, şeici arabi, Evrei bogaţi, femei cu copii atârnaţi în spate şi în mâini, locatari ţinând de căpestre cămile şi măgari, toţi stau răbdători la rând, o oră, două, nouă după care pleacă gesticulând. Vârsta, rangul sau credinţa nu contează. Tot strigătul e pentru "Mia! Mia! Miam!" Fiecărei familii i se permite două căni de apă pe săptămână. Ei trebuie să-şi cumpere cănile şi să plătească vreo douăzeci de lei pentru apă. Pompele trebuiesc să fie deschise de trei ori pe săptămână, dar de obiceiu e numai o dată sau de două ori. Probabil că în nici o ţară civilizată nu se comsumă în această criză mai multă apă ca la Ierusalim. Baie însă nici de pomenit! Chiar la otelul "Allenby", cea mai straşnică caravanserie din oraş, nu e vorba de baie. Tot ce-ţi poate face, - dacă insişti prea mult - e să-ţi permită pentru fiecare membru din companie câte o baie pe săptămână. Dar, te simţi un criminal - deşi plăteşti 600-800 lei pentru apă, - căci ştii că fiecare picătură din acest lichid este cerşit de toată suflarea din Ierusalim. Ierusalimul exaltat în memoria şi imaginaţia Creştinilor, Evreilor şi Mahomedanilor e din nou plin cu pilgrimi şi turişti în vederea celebrării Paştelui anual. Credincioşii, călătorind cu trenul, automobilul, pe animale şi pe jos printre arborii de portocal şi banane de la Iaffa şi Valea Iordanului, traversând prin câmpiile Sharon, trec pe lângă enormi arbori de cactuşi şi eucaliptus, toţi părând aceiaşi în sinceritatea lor. Musulmanii vin să se roage acolo unde Mahomed s-a rugat, Evreii vin să se plângă în faţa zidurilor templului lor pierdut, în timp ce Creştinii se adună în jurul locului crucificării. Misionarii societăţilor americane primesc turiştii americani, cari vin în număr de câteva mii în fiecare an, fiind conduşi în grupuri de către copii orfani din îngrijirea societăţilor dela Betleem şi Nazaret, arătându-le Biserica Sfântului Mormânt şi Muntele Măslinilor. În ciuda lipsei civilizaţiei moderne, Ierusalimul în sezonul Paştelui încă pare cel mai pitoresc loc din Orient. Lume îmbrăcată modern, ţărance în costume populare, preoţi în tot felul de vestiminte şi de potcapuri, femei musulmane încă cu vălul pe faţă, Arabi în robele lor largi, sure sau albe, şi turişti americani cu caschetele lor de plută şi în costumul de "golf". Duminica Paştelui este sfârşitul unei săptămâni de rugăciune şi a sunetelui clopotelor, iar musafirii din acest bătrân orăşel se grăbesc spre "Via Dolorosa" să se îngrămădească împreună sub marele dom negru al Sfântului Mormânt, ţinând lumânări aprinse în mâini şi strigând cu credinţă "Hristos a înviat"".