„Restaurarea bisericească include un îndemn la restaurarea fiinţială a omului“

Arta religioasă înseamnă sacralizarea imaginii, ridicarea ei din apropierea noastră în transcendent, iar prin diversele ei forme de exprimare, este un liant între creştini, într-o societate care desacralizează din ce în ce mai mult vizualul. De aceea, arta sacră sprijină ideea de comuniune, prin recunoaşterea valorilor autentice, specifice în toată diversitatea lor. Din perspectiva ortodoxă, arta religioasă transmisă şi învăţământului preuniversitar din seminarii teologice, licee şi gimnazii poate aduce în cadrul orelor de educaţie plastică o necesară încărcătură catehetică, prin care tinerele generaţii să fie educate în spiritul preţuirii, ocrotirii şi creării de valori creştine. În continuare, lect. univ. dr. Stelian Onica, profesor în cadrul secţiei de Artă sacră a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, ne va prezenta câteva aspecte ale picturii şi restaurării de obiecte bisericeşti.

De ce credeţi că se afirmă faptul că pictura bisericească este ca un simbol de credinţă pentru văz?

Încă de la începuturi, pictura bisericească a constituit un mesaj complet pentru fiinţa umană deoarece prin văz sunt primite toate elementele de reper ale omului. În acest sens, pictura bisericească include imaginea care leagă divinitatea de fiinţa umană, iar transferul de credinţă se realizează mult mai uşor. De asemenea, chiar în mediile mai puţin cultivate, pictura bisericească a reprezentat o sursă constantă a apropierii omului de Dumnezeu, prin imaginea transmisă vizual. Acest dialog al omului cu divinitatea se face cu atât mai complet şi mai evident cu cât reprezentările iconografice sunt mai „adevărate“, adică provin dintr-o tradiţie îndelungată şi sunt realizate de persoane care cunosc tainele acestui meşteşug şi sunt foarte apropiate de Dumnezeu.

„Pictorul trebuie să intre în spiritul icoanei pe care o realizează prin rugăciune“

Se spune că primul contact al credinciosului nu este cu preotul, ci cu icoana. Cât de importantă este legătura astfel creată?

Legătura credinciosului cu icoana este mult mai frecventă, mai ales pentru faptul că icoanele pot fi aşezate în casele fiecăruia sau chiar într-un mediu exterior. Fiecare credincios păstrează în mentalul său imaginea icoanei, ca semn al dialogului permanent cu divinitatea. Aceste elemente ale imaginii, prin rugăciune şi prin legătura cu Biserica, devin primele punţi ale credinciosului către apropierea de Dumnezeu şi către o continuă ascensiune spirituală a sa.

Cum se învaţă pictura bisericească şi cât de importantă este viaţa morală pe care o duce un pictor?

Se pare că pictura bisericească se încadrează între cele mai dificile segmente ale artei vizuale. În pictura cu caracter religios este nevoie, pe lângă talent şi cunoştinţe tehnice, de o legătură foarte strânsă cu divinitatea şi de o trăire în spiritul creştin. Acest lucru presupune o pregătire prealabilă şi o anumită conduită în timpul realizării picturii pentru că altfel nu se va putea transmite încărcătura spirituală necesară. Se ştie din erminii că pictorul trebuie să intre în spiritul icoanei pe care o realizează prin rugăciune.

„Patrimoniul bisericesc reprezintă cel mai important segment al identităţii noastre naţionale“

Cum se simte încărcătura harică a unei icoane şi ce au deosebit icoanele făcătoare de minuni?

O icoană nu se poate lipsi de dimensiunea harică, spre deosebire de alte imagini goale de spirit şi trăire. Aş dori să dau un exemplu mai puţin cunoscut, de la biserica Mănăstirii Dragomirna, care a fost pictată de trei călugări şi care este considerată cea mai înaltă biserică din Moldova. Dacă privim de la o înălţime de 17 metri, putem observa scene pictate ca un dialog între zugrav şi Dumnezeu, încât putem spune că nu sunt făcute pentru om, ci sunt ca o rugăciune înălţată spre Cer. Aici putem vedea scene pline de metafore, cu o compoziţie executată în aşa fel încât credincioşii pot înţelege unele adevăruri de credinţă instantaneu. Prin apropierea omului de icoane, se simte încărcătura harică, resimţită şi din profunzimea trăirii pictorului.

Care sunt cele mai importante contribuţii ale dumneavoastră la îmbunătăţirea patrimoniului naţional bisericesc?

Patrimoniul bisericesc reprezintă cel mai important segment al identităţii noastre naţionale. Am avut ocazia să restaurez multe obiective, fiecare cu personalitatea şi frumuseţea specifică, cum ar fi iconostasul de la Mănăstirea Dragomirna, iconostasul de la Biserica „Sf. Sava“ din Iaşi, iar în prezent lucrez la Biserica „Sf. Gheorghe“ sau vechea  Catedrală mitropolitană. Am descoperit icoane din secolul al XVII-lea, repictate în secolul al XIX-lea, de o mare valoare artistică, cum este icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la Mănăstirea Popăuţi din Botoşani. Prin intermediul unor investigaţii complexe, a fost identificată imaginea originală, fiind scoasă la lumină prin înlăturarea straturilor de pictură ulterioare.     

Poate fi considerată activitatea de restaurare o chemare la restaurarea propriei noastre fiinţe? De ce?

Pentru restauratori, se creează anumite formări profesionale, în care elementul restaurare înseamnă şi o atitudine specială de schimbare a spiritului. Conduita unui restaurator poate fi mai complexă decât cea a unui medic, restaurarea fiind o medicină a obiectului, care nu poate spune nimic singur. În comportamentul restauratorului trebuie să domine răbdarea şi ordinea interioară, alături de o mare prudenţă, calităţi ce trebuie transferate din munca sa în viaţa personală. Astfel, restaurarea bisericească include un îndemn la restaurarea fiinţială a omului.