„Restul e tăcere“, povestea primului lungmetraj românesc

Cel mai scump film din istoria cinematografiei româneşti, „Restul e tăcere“, de Nicolae Caranfil, a avut premiera pe 7 martie, în cadrul unui eveniment festiv organizat la Bucureşti, atrăgând aplauzele şi aprecierile numeroşilor cineaşti şi critici. Regizorul Nicolae Caranfil a dat „primul tur de manivelă“ pe 6 iulie 2006, în filmul care povesteşte cum s-a realizat primul lungmetraj din ţara noastră, în 1912, „Independenţa României“. În „Restul e tăcere“ sunt povestite peripeţiile actorilor Teatrului Naţional Bucureşti în timpul realizării peliculei din 1912, prin împletirea documentelor de epocă cu ficţiunea. Filmul a avut un buget-record pentru ultimii 25 de ani în România, 2,4 milioane de euro, şi îi are ca protagonişti pe Marius Florea Vizante (Gr. Brezeanu), Ovidiu Niculescu (L. Popescu), Ioana Bulcă (Ar. Romanescu), Radu Bânzaru, Valentin Popescu (Catargiu), Silviu Biriş (Raoul), Florin Zamfirescu şi Nicu Mihoc (Anton V.)

Filmul „Restul e tăcere“ a fost pregătit de către regizorul Nicolae Caramfil timp de 20 de ani. Deşi a încercat să îl ecranizeze şi în urmă cu 12 ani, fondurile nu au fost suficiente pentru a duce la capăt această iniţiativă. „Trebuie să mulţumesc acestei echipe care a fost cea mai eroică şi mai pasionată echipă de film cu care am lucrat vreodată. Trebuie să mulţumesc şi ultimului contingent de soldaţi în termen ai armatei române care au participat la filmări şi care, la 40 de grade la umbră, pe un câmp gol, îmbrăcau acele uniforme de postav făcute pentru iarnă şi nu se plângeau. Şi vreau să salut, la distanţă de o sută de ani, pe Grigore Brezeanu, pe Leon Popescu şi pe Aristide Demetriade“, a declarat Nicolae Caranfil, la premiera fimului. Regizorul a ţinut să adreseze un mesaj special lui Grigore Brezeanu, autorul primului film românesc, „Independenţa României“: „Dragă Grig, ştiu că poate eşti amărât din cauza faptului că taică-meu (criticul de film Tudor Caranfil, n.r.), într-o carte a lui, te-a gonit de pe scaunul regizoral şi ţi-a oferit un post destul de incert, dar eu am vrut să mă revanşez faţă de tine şi, timp de două ore şi 20 de minute, te-am pus înapoi pe tron. Domneşte, sire!“, a spus Nicolae Caranfil, în aplauzele publicului. „Filmul prezintă povestea, în mare parte adevărată, a tânărului Grig, fiul unei vedete a Teatrului Naţional de acum aproape 100 de ani. Prea scund pentru scenă, prea timid cu femeile, prea excesiv în stilul de viaţă, fiul e pe cale să comită greşeala capitală, păcatul de neiertat în ochii tatălui: să regizeze un film de cinema! Îl visează ca pe cel mai grandios şi mai lung film realizat vreodată. Va fi reconstitutirea fidelă a războiului cu turcii, prin care România îşi cucerise independenţa cu 35 de ani în urmă“, se arată în scurta prezentare a filmului. Scurta prezentare ascunde efortul deosebit al echipei care a realizat filmul. Pentru filmări, au fost angajaţi sute de figuranţi, maşini de epocă şi costume dintre cele mai alese, semnate de creatoarea Doina Levintza, astfel că „Restul e tăcere“ este o producţie colosală, aducându-i în rolurile principale, alături de Marius Florea Vizante, pe Ovidiu Niculescu, Mirela Zeţa, Gruia Sandu, Valentin Popescu, Nicu Mihoc, Silviu Biriş, Patru Gavril, Vlad Zamfirescu, Samuel Tastet, Florin Zamfirescu, Alexandru Hasnaş, cu participarea extraordinară a actriţei Ioana Bulca, în rolul Aristizza. „Nu am o distribuţie ideală, metoda mea este să dau probe cu actorii“ A face un film pentru marele public, un film clasic de cinema a fost o adevărată încercare pentru Nicolae Caranfil, care consideră că, în acest moment, lumea filmului e dominată de Hollywood. „Hollywood-ul este, la acest moment, un invadator. În acest timp, Europa contracarează această colonizare cu filme de nişă, cu un film care se adresează mai mult unui public snob, festivalier“, a spus Nicolae Caranfil, prezent, alături de actorul Marius Vizante, la premiera filmului, la Iaşi. Pentru cele două ore de film, s-a lucrat mai bine de un an. „De fapt, am lucrat la acest film mai mult. Scenariul l-am scris în urmă cu 20 de ani. Apoi, am dat şi foarte multe probe pentru actori. Nu îmi aleg o listă de actori, prefer să dau probe. Nu e important doar pentru mine, ci şi pentru actor, acesta trebuie să vadă dacă se potriveşte cu rolul. Poţi avea în minte un mare actor pentru un anumit rol şi să vezi apoi că de fapt nu se potriveşte. Suprapunerea între actor şi rol este ceva misterios!“ În afară de perioada de probe, filmul a fost pregătit trei luni, în timp ce filmările au ţinut nouă săptămâni şi jumătate, după cum a menţionat Nicolae Caranfil. După această perioadă, a urmat montajul care a durat încă un an. Deşi fondurile alocate acestui film sunt considerate ca fiind mari, 2,4 milioane de euro, realizatorii consideră că bugetul nu a fost unul exagerat: „S-au făcut foarte multe costume. Sunt sute de costume din timpul războiului de la 1877 şi sunt sute de costume de la 1911, perioada când s-a făcut primul film artistic din România. De asemenea, sunt multe vehicule de epocă, cele mai multe au fost construite, pornind de la motoare de tractor, în timp ce alte maşini au fost aduse din străinătate, închiriate la preţuri foarte mari, cu tot cu şoferi. Au fost aduşi 50 de cai, militari în termen, ultima generaţie, şi cu toate acestea nu este o megaproducţie, este o producţie minimalistă, nu este la fel ca «Mihai Viteazu», dar am încercat să facem un spectacol filmat de o bună calitate“, a spus Nicolae Caranfil. Regizorul a realizat „Restul e tăcere“ cu gândul la bucuria pe care o provoca, în perioada copilăriei şi tinereţii sale, un spectacol de cinema. „În perioada comunistă, mersul la cinema era una dintre cele mai mari bucurii. Filmul era ceva aproape mistic, iar actorii aveau o aură extraordinară. Noi, copiii şi tinerii de atunci, nu aveam altceva. Ce visam noi că ar fi în afara României, era prin film, era o evadare din cotidian care ne înnobila viaţa. Acum filmul nu mai are aceeaşi magie. Acum nu mai e ca atunci, când stăteam pe o bancă de lemn şi aşteptam să se stingă lumina. Mi-e teamă că jocurile video, devenind din ce în ce mai cinematografice, să nu omoare filmul, ca interactivul să nu omoare povestirea“, a spus Nicolae Caranfil. Aflat în rolul principal, actorul Marius Florea Vizante se află la cea de-a treia colaborare cu regizorul Nicolae Caranfil, alături de care şi-a făcut şi debutul în cinematografie, cu filmul „E pericoloso sporgersi“. „Cred că rolul pe care l-am obţinut în acest film reprezintă o şansă uriaşă pentru orice actor. Acest rol a fost pentru mine o ocazie rară, unică. Chiar mă întreb cine o să îmi mai ofere o asemenea partitură, în această viaţă. Noi, ca actori, lucrăm cu materialul clientului; noi, actorii, ne putem alege cu greu rolul preferat“, a spus Marius Vizante. „Prima dată am fost distribuit în acest film acum 14 ani, eram debutant, pe atunci, însă filmul s-a oprit din înregistrat din raţiuni financiare“, a precizat actorul. ▲ Nicolae Caranfil, un regizor din „noul val“ al cinematografiei româneşti Nicolae Caranfil s-a născut în 1960, în Bucureşti. Este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“, promoţia 1984. Filmul său de student, „Frumos e în septembrie la Veneţia“ a câştigat premii în ţară şi străinătate (Tours, 1985). După câţiva ani în care exersează regia de teatru montând spectacole, pleacă la Bruxelles pentru a urma Programul Scenariştilor Europeni din cadrul FEMI („Flemish European Media Institute“) şi elaborează, de-a lungul anului 1988, scenariul „Restul e Tăcere“. Între 1989 şi 1991 scrie scenarii pentru casa de producţie franceză „Compagnie des images“. În 1992 realizează primul său lungmetraj, „E pericoloso sporgersi“, o coproducţie franco-română prezentată la Quinzaine des Realisateurs la Cannes, în 1993, şi premiată ulterior în festivaluri ca Montpellier, Bratislava sau La Baule. Următorul film este „Asfalt tango“ (1995), o altă comedie franco-română. Al treilea său lungmetraj este coproducţia franco-italo-belgiană „Dolce far niente“ (1998). „Filantropica“ (2002) este încă o colaborare româno-franceză, o comedie neagră ce obţine Premiul Publicului la Festivalul Internaţional de Film de la Paris şi numeroase alte premii. ▲ O cronică de început de secol XX La 1 decembrie 1911, revista „Rampa“ anunţă că „la noi, maestrul Nottara este pe cale să facă operă patriotică redând Războiul României pentru Independenţă, printr-un film, astfel că generaţiile de astăzi vor învăţa istoria luptelor de la 1877, iar viitorimii îi va rămâne tabloul viu al vitejiei româneşti“. S-a solicitat sprijinul material al Ministerului de Război, acesta acordând o subvenţie, în timp ce Armata Română şi-a dat concursul pentru executarea scenelor militare. De asemenea, realizatorii filmului au mai primit finanţare şi din partea Casei Regale, cei doi suverani români urmând a fi portretizaţi în film. Filmările încep în februarie 1912, pe când încă se mai lucra la scenariu. Grigore Brezeanu pare să fie regizorul filmului, fără însă ca vreun document al epocii să susţină aceast fapt. În ceea ce priveşte reconstituirile militare, acestea par să fie lăsate pe seama cadrelor militare. Rolul domnitorului Carol I a fost luat de chiar Aristide Demetriade, iar doamna Elisabeta a fost jucată de către soţia acestuia, Constanţa. Constantin Nottara a primit rolul lui Osman Paşa. Pepi Machauer, priceputul machior al Teatrului Naţional, l-a interpretat pe ţarul Rusiei, Alexandru al II-lea. Protagoniştii principali ai filmului, Peneş Curcanul şi soţia lui, Rodica, au fost interpretaţi de către Aurel Athanasescu şi Jeni Metaxa-Doro. Scenele de luptă au avut ca protagonişti şi cadre militare (aproximativ 80.000 de oameni în total). Filmările au avut loc, iniţial, în împrejurimile Bucureştiului (la Cotroceni, Herăstrău, Ciurel, Bolintin, Băneasa, Otopeni, etc.), apoi la Brăila şi Măcin (unde pionierii din armată au construit un pod peste Dunăre) şi apoi la Turnu Severin. „Interioarele“ au fost filmate în curtea Teatrului Liric, la lumina soarelui. Montajul filmului s-a făcut la Paris. Premiera a avut loc la 1 septembrie 1912, la cinematograful Eforiei din Bucureşti, iar succesul la public a fost foarte mare, rulând neîntrerupt 22 de zile la acelaşi cinematograf, ulterior fiind prezentat şi în alte cinematografe. În 1913, filmul de două ore a fost achiziţionat de către casa de filme „Apollo“ din Budapesta care l-a distribuit şi în principalele oraşe din Banat şi Transilvania. După premieră, filmul a rulat şi la Budapesta, Viena şi Paris. Filmul a repurtat succes în Europa Centrală, Austria, Germania, Rusia, Ungaria şi Franţa.