Rilke, antidotul tuturor zeflemiştilor

În urmă cu aproape 35 de ani apărea în traducerea lui Ioan Alexandru şi a soţiei sale, Ulvine, un volum epistolar, „Scrisori către un tânăr poet“, care cuprindea răspunsurile lui Rilke date unui tânăr aspirant la gloria literelor. Scrisorile s-au dovedit în timp de interes universal şi astăzi reprezintă o lectură favorită pentru toţi cei care iubesc metafizica poetică. Reeditarea de acum este cu atât mai inspirată. Am trăit, pot spune, o emoţie unică văzând cartea în librării. Ediţia este bilingvă şi fiecare frază citită ne melancolizează până la a nu mai fi noi înşine. Sunt gânduri despre creaţie şi singurătate, despre dragoste şi moarte, despre exaltare şi extincţie. Care senior scriitor în ziua de azi ar mai avea răbdare să se adreseze cu atâta delicateţe şi responsabilitate unui tânăr care-i cere părerea asupra propriilor producţii?  Rilke avea graţie şi gentileţe. El punea mai presus de propriul eu legităţi ale creaţiei, după cum însuşi spune: „în adâncuri totul devine lege...“ Adâncul nu ne aparţine, ci ne întemeiază. „Pentru cel care creează nu există nici sărăcie, nici loc sărac sau indiferent“, mai spune poetul. O operă de artă apare din necesitate şi nu prin exercitarea unei virtuozităţi. Sunt gânduri mari care continuă să ne emoţioneze şi în aceste vremuri relativizante. Rilke este antidotul tuturor zeflemiştilor. El nu râdea, surâdea. Făcea din zâmbetul său o arcă spre alte lumi. Ca un înger păzitor, stă de veghe la căpătâiul fiecăruia dintre noi şi ne ajută să supravieţuim. De aceea am scris şi eu aceste rânduri. Ca să arăt că-l simt lângă mine.