Rinoetmoidita acută la copil

Prin rinoetmoidita acută se înţelege prezenţa unei inflamaţii acute a mucoasei nazale şi a mucoasei ce căptuşeşte sinusurile etmoidale, cu o durată de sub trei săptămâni.

Un copil mai mic de 6 ani prezintă, în medie, 6 episoade de infecţii de căi respiratorii superioare pe an. Cavităţile sinusale nu posedă la naştere şi nici în primii ani de viaţă o morfologie definitivă. Primele sinusuri care se formează sunt cele etmoidale, în a cincea-a şasea lună de viaţă intrauterină (deci copilul se naşte cu aceste sinusuri formate), urmând ca celelalte cavităţi sinusale să se dezvolte mai târziu, respectiv cele maxilare în jurul vârstei de 4 ani, sinusurile frontale pe la 6 ani şi cele sfenoidale la 10 ani. Se înţelege, astfel, de ce sinuzitele etmoidale sunt de departe cele mai frecvente suferinţe sinusale la copil. Factorul etiologic determinant este cel microbian, sinuzitele acute fiind, de obicei, cauzate de un singur microb, fiind vorba mai ales de Haemophilus influentae, la copiii sub 5 ani, şi de Stafilococul auriu, la copiii de peste 5 ani. Punctul de plecare al infecţiei este, de cele mai multe ori, o rinofaringită acută sau o otită medie acută, mai rar fiind vorba de o infecţie dentară (la copii mai mari). Afecţiunea apare frecvent după o coriză banală sau în cursul unei maladii infectocontagioase, precum gripa, rujeola sau scarlatina. Apariţia etmoiditei este favorizată de staza secreţiilor la nivelul nasului, secundare unei adenoidite acute sau cronice, şi de receptivitatea mare a copilului mic, ce face frecvent rinofaringite şi otite. În momentul debutului, semnele generale apar rapid: febră, în jur de 39 grade, scăderea poftei de mâncare, agitaţie, convulsii. Copiii mai mari pot acuza şi o cefalee frontală. Sinuzita etmoidală se poate complica prin extinderea infecţiei la nivelul orbitei, deseori în aceste situaţii semnele orbitare devenind evidente clinic primele. Acestea constau în apariţia iniţială a unei umflături a pielii albă, moale, la nivelul unghiului orbitar intern, apoi la nivelul pleoapei superioare, continuând la pleoapa inferioară. Treptat apar tulburări de motilitate oculară, mişcările ochiului devin dureroase, apare exoftalmia (ochiul este împins în afară). Atenţie! A nu se confunda rinoetmoidita cu afecţiuni cutanate ca zona-zoster, erizipel, stafilococia locală sau conjunctivită. Diagnostic şi tratament În funcţie de gravitate, se vor căuta şi depista din primele momente semne de contaminare meningeală sau cerebrală, prin examen neurologic sau prin puncţie lombară la cea mai mică îndoială clinică. Examenul oftalmologic va cerceta mobilitatea oculară şi va fi completat, în caz de necesitate, de o tomodensitometrie orbitoetmoidală. Există, însă, şi forme de rinoetmoidită acută ce se manifestă mai puţin zgomotos şi trec, adesea, nediagnosticate. Formele recidivante sunt la originea etmoiditei cronice. Tratamentul constă, în funcţie de gravitate, într-un antibiotic administrat pe cale orală sau parenterală (pentru cazurile severe), pe o durată de 10-14 zile, asociat uneori cu cortizon. Se vor mai administra simptomatice, vasoconstrictoare, local, la nivelul nasului, aspiraţie nazală, aerosoli. Tratamentul chirurgical este rezervat doar formelor grave, rebele la tratamentul medicamentos, formelor complicate sau formelor cronice acutizate.