Rochia de zăpadă

Un articol de: Ștefan Mitroi - 24 Ianuarie 2020

Vrusese să‑și facă o rochie de zăpadă și stătuse toată ziua afară în ninsoare, ca să nimerească cea mai bună croială, pe urmă, pândise venirea gerului, cu acul în mână, ca să‑i coasă pe mâneci o dantelă subțire de gheață.

Tocmai când era gata, s‑a trezit cu un junghi în spate, după care cu încă unul. N‑au mai părăsit‑o din ziua aceea niciodată junghiurile, și peste o săptămână a murit.

Bărbatul n‑a vrut s‑o ducă în rochia cea nouă la groapă. Cum să vrea, când rochia era vinovată de tot ce i se întâmplase!

Numai că oamenii ce‑au condus‑o pe ultimul drum au văzut‑o îmbrăcată în ea. Începuse să ningă, dar nu ningea peste tot, ci doar peste trupul ei lipsit de viață, făcându‑i să creadă că e vorba de rochia ce‑i grăbise sfârșitul!

A doua zi, văzându‑se atât de singur, în casa pe care o clădise împreună cu răposata, și privind pe fereastră la iarnă de afară, s‑a pomenit întrebându‑se: De ce ea să plece și tu să rămâi?

I se părea, cu toate că era frumoasă, cea mai urâtă dintre toate iernile de până atunci.

Spre seară, a ieșit din casă și a început să croiască zăpada cu biciul. Să pleci din curtea mea! Să te duci învârtindu‑te!

Și zăpada chiar asta a făcut, a început să dispară, luând‑o, pâș, pâș, spre poartă. S‑a golit curtea, dar tot mai rămăsese destulă pe crengile pomilor din grădină. Cu toate că n‑avea nimic cu ei, omul s‑a pus cu biciul pe pomi. Zăpada și‑a luat și de aici tălpășița. Așa cum s‑a întâmplat, după lăsarea serii, cu gerul, ce‑a simțit și el pe propria‑i piele mușcătura dureroasă a biciului, dând bir cu fugiții.

Dar n‑a fost suficient doar atât. Iarna ce rămăsese în restul satului continua să‑i rânjească în față. Așa c‑a tăbărât și pe ea cu biciul. În câteva zile a gonit zăpada și gerul de peste tot.

Nu s‑a băgat nimeni să‑i ia iernii apărarea. Mai cu seamă că abia așteptau să vină primăvară. Dar, în mod ciudat, n‑a venit. Cu toate că iarna se făcuse nevăzută, era mai frig ca oricând. Târziu de tot, spre mijlocul verii, omul a înțeles că frigul de pe ulițele satului n‑avea nici o legătură cu iarna ce trecuse demult, ci cu iarna sufletului său, care mai avea de așteptat până să treacă.