România și românii văzuți prin ochii străinilor

Cum vede românul lumea? ne putem gândi astăzi, când suntem în preajma marii sărbători a Unirii de la 1918. Între­barea capătă un sens interesant și dacă o inver­săm: cum îi vede lumea pe români? Răspunsul la această întrebare dat de istorici, jurnaliști și diplo­mați străini care au stat sau au fost în vizită pe la noi de‑a lungul timpului constituie o fotografie a profilului locuitorilor acestei țări. Înclinarea spre bucuriile vieții, înge­mănată cu seriozitate și echilibru sufletesc, filan­tropie și altruism, peste care nu de puține ori se așază o melancolie calmă, resemnată, semn al unei suferințe adânci, neex­primate decât în doină, toată această gamă largă de trăiri caracterizează sufletul românului.

Pentru occidentalii care au cunoscut bine România premodernă și modernă, ță­ranul român reprezintă imaginea bărbăției și moștenitorul glorioaselor tradiții care se pierd în negura vremurilor. Iată ce po­vestește în memoriile sale, intitulate Trei ani în România, James William Ozanne, un jurnalist englez care a lucrat în epoca lui Caragiale la București, în consulatul britanic: „Românul s‑a încovoiat sub jugul unor generații întregi de tirani și împilatori, dar inima i‑a rămas curajoasă și veselă, iar el este mereu gata să ierte și să uite. La fel ca așa‑numiții strămoși italieni (romani), țăranii români sunt mai ales agricultori.

Profilul Măriei Sale

Țăranul român este, de regulă, un om bine clădit, voinic, cu părul lung, mustăți pe oală și nas acvilin, ce‑i amintește străinului de anumite statui romane dintre cele mai reușite. Este liniștit și hâtru, își vorbește limba cu desăvârșită puritate și frumusețe și se arată pe deplin mulțumit atâta vreme cât boii îi sunt sănătoși... În loc să‑i înăs­prească firea, suferința și nenorocirile din trecut i‑au pus în privire o undă de blândețe amestecată cu un grăunte de ironie. Este deștept și ager. Pentru boierul care l‑a asuprit atâta amar de vreme nu simte decât dispreț batjocoritor. Cuvântul ciocoi, sau ticăloșiți ploconiți, referitor la stăpânii fanarioți, este născocirea sa.

Cândva, țăranii români erau recunoscuți pentru ospitalitatea lor; după suferința adâncă pricinuită de străinii care au trecut pe aici, au devenit, firește, mai reținuți, așa că nu‑și mai pun toată încrederea în orice călător.

Este uimitor ce conversații interesante poți purta ore în șir cu țăranii fără școală. Căci românii au căpătat, mulțumită tradiției orale, cunoștințe extrem de variate, la care se adaugă, trebuie spus, o serie de inexactități, fără a le știrbi însă acea grație și acea naïveté, cu privire la flori, stele, animale, păduri, cultivarea pământului, locuri și întâmplări din trecut. Țăranul român are mai cu seamă darul de a spune povești impresionante prin bogăția și forța imaginilor”.

Relația între clasa conducătoare și țărani în trecut a fost sugestiv descrisă de unul dintre ei în 1848, când a întocmit o dare de seamă înaintată unei comisii înființate pentru îmbunătățirea vieții păturilor mai nevoiașe. Iată un fragment din document: „Dacă ciocoiul ar fi putut pune mâna pe soare, l‑ar fi înhățat și i l‑ar fi vândut țăranului în schimbul unei sume însemnate de bani, chiar dacă lumina și căldura erau de la Dumnezeu. Dacă ciocoiul ar fi pus mâna pe apele mărilor, ar fi încercat să scoată profit de pe urma lor, apoi l‑ar fi chinuit pe țăran cu întunericul, cu frigul și cu setea, așa cum l‑a chinuit cu foamea, luându‑i pământul”.

„Păcătuind atât față de ei înșiși, greșesc foarte puțin față de semeni“

E greu să‑ți faci o idee despre simplitatea poporului român. Cumpătarea este una din trăsăturile esențiale ale țăranilor. 

Sobrietatea lor întrece orice în­chi­puire. Mâncărurile lor obiș­nuite sunt foarte simple, în special legume, pe care le condimentează cu mult usturoi și ceapă, dar puțină sare. Salata și copturile sunt pregătite cu untură de porc sau, de sărbători, și cu ulei de in. Ei cresc tot felul de păsări, găini, curcani, rațe și gâște, dar mănâncă rareori din ele, doar la cele mai mari sărbători. Hrana națională este terciul de porumb, mămăliga. Aceasta se mănâncă cu lapte, cu brânză și ceapă.

Românii, considerau străinii, sunt îndemnați de religia lor spre frugalitate și abținere de la mâncare. „Valahii, scriau frații Schott din Germania, sunt foarte chibzuiți la mâncare, lucru la care contribuie și grelele posturi prescrise de Biserica lor Grecească ( Ortodoxă). Se pare că postesc jumătate din an. În timpul celor mai severe restricții nu beau nici măcar vin, iar hrana lor e alcătuită din fasole, fără grăsime sau ulei, ci doar fiartă în apă”.

Wutzer, un alt cronicar german, socotește că „«bigotismul» românului îl silește la cumpătare. În cele 189 de zile de post din cursul anului, el nu va cuteza să se atingă de o bucată de carne, de grăsime ori de o mâncare cu ouă. Dar zilele de post din calendar nu‑i sunt de ajuns. Căci el crede că se poate asigura împotriva secetei și grindinei, a bolilor, foametei și focului dacă, în afară de cele dinainte, va mai posti și de bunăvoie în cutare sau cutare zi”.

„În țara lor -  amintește James William Ozanne, un englez care a condus cotidianul britanic Daily Telegraph și a stat în România trei ani de zile, în 1870‑1873 -, sunt biserici cu miile, iar mănăstirile sunt numeroase și oamenii nu precupețesc nimic atunci când le atingi sufletul. Generozitatea este cea mai nobilă dintre virtuțile lor, și poate că acești oameni sunt dintre aceia, nu mulți, care, păcătuind atâta față de ei înșiși, greșesc foarte puțin față de semeni”.

Moștenitoarea Daciei Traiane

Despre caracterul românilor, James William Ozanne spune: „Orice lipsuri le‑am găsi - căci avem cu toții destule păcate, potrivit înclinațiilor și firii noastre - românii sunt cu deosebire cumsecade și mărinimoși. Poporul acesta are o anumită bonhonomie care trece înaintea multor păcate. Sunt precum copiii răsfățați, când risipitori, când arțăgoși. Nimeni însă nu poate tăgădui că sunt nespus de generoși, și nu din plăcerea de a se împăuna.

România se mândrește cu faptul că este moștenitoarea Daciei Traiane, care cuprindea în afara celor două principate (Valahia și Moldova) Transilvania, Bucovina, Basarabia și Banatul Timișoarei, având capitala la Sarmizegetusa.

În trecut, întreaga Basarabie aparținea Moldovei. Abia în 1812 a fost cedată, în mod nedrept, Rusiei. Prin urmare, țarul ar fi dat dovadă de eleganță dacă ar fi înapoiat restul Basarabiei prietenilor săi români”.

Minunata proporție a câmpiilor, munților și dealurilor, pentru care aceste ținuturi sunt recunoscute, a fost adesea lăudată de călătorii străini. „Am văzut, scria Jean‑Louis Carra, un jurnalist francez care a publicat o Istorie a Moldovei și Valahiei, aproape toate țările din Europa, dar nu știu nici una care să întreacă Moldova și Valahia în privința foloaselor pe care le oferă, în egală măsură, agricultorului și artistului. Rețeaua râurilor reprezintă o adevărată binefacere pentru această țară“.

România este, în toate privințele, un pământ pe care natura l‑a înzestrat din plin. Bogăția ogoarelor este egalată numai de abundența minereurilor. Aurul poate fi găsit în albiile râurilor, dar lăcomia rușilor și a turcilor a dat lovitura de grație acestei exploatări. Zăcămintele de petrol abundă în România; numai în America se poate găsi mai mult. Aici, continuă descrierea Carra, găsești din belșug mercur, plumb, fier, cupru, chihlimbar, marmură și, în general, orice minereu sau rocă pentru construcții. Vegetația este foarte bogată în România, iar pământul, nespus de roditor.

Dedicați amintirii unui trecut glorios

Populația României număra în 1871 în jur de cinci milioane de locuitori. Dintre aceștia aproximativ 265000 erau evrei, țiganii erau cam 230000, 50000 germani și 50000 ceangăi, 41000 sârbi și bulgari, iar ungurii și secuii 36000. Ceilalți erau armeni, ruși, greci și albanezi, francezi, englezi și așa mai departe.

„În umila mea opinie, afirmă William Ozanne, România mai are destule de făcut pentru rezolvarea propriilor probleme. Dar susțin încă o dată: românii ca popor merită respectul Europei. În ciuda tuturor neajunsurilor, au și numeroase calități demne de toată stima; după ce am locuit timp de trei ani în mijlocul lor, le port o afecțiune aparte. Sunt buni și ospitalieri, sunt tovarăși plăcuți, sunt dedicați trup și suflet țării lor și amintirii unui trecut odinioară glorios.

Nu le lipsește nici deschiderea către progres; românii sunt, în mod evident, cea mai pro­mițătoare dintre națiile creștine ale Răsăritului. Europa nu ar trebui să uite că Valahia și Moldova au fost, secole de‑a rândul, un bastion în calea năvălirilor succesive ale mulțimilor de hoarde barbare.

„Trecutul nostru a fost plin de suferințe, toată viața noastră o luptă, iar țara un tărâm de jafuri și crime. Încă și astăzi mai găsește țăranul nostru, atunci când întoarce brazda, pinteni și zăbale ruginite, schelete de cai și de eroi amestecate între ele. În timp ce voi munceați în pace să înălțați altare ale culturii occidentale, noi eram santinele neobosite și credincioase la porțile Carpaților, apăram cu sângele nostru pacea voastră sfântă și prosperă. Poporul nostru mai e și acum sub impresia primejdiilor prin care a trecut. El aduce cu un copil bătut, un copil bun și blând, dăruit cu cele mai alese însușiri. În inima lui, ca și în pământul pe care trăiește, mai zac comori ascunse, dar când se va trezi la adevărata‑i viață, nu va exista alt popor mai înțelept și mai nobil decât cel român”.

Cuvintele de mai sus aparțin unui neamț, Albert Lüttge, și au fost scrise în 1904. Ele sunt puse în gura unui personaj fictiv cu care istoricul german are un dialog. Reflecția este deosebit de interesantă, pentru că, deși e atribuită unui patriot român, vine de la un străin.

Surse: Klaus Heitmann, „Ima­ginea românilor în spațiul lingvistic german“, Polirom, 2014; James William Ozanne, „Trei ani în România (1870‑1873)“, Humanitas, 2015.

Familia românească

Capul familiei valahe este lăudat de istoricii germani ca „un părinte iubitor, gata de sacrificii”. În familie, una dintre cele mai remarcabile virtuți ale românului este dragostea față de părinții săi și respectul și grija pe care le are față de ei. „Valahii ar socoti o rușine să lase în seama altcuiva îngrijirea bătrânilor și bolnavilor, atâta vreme cât ei înșiși sunt în stare s-o facă. Realmente, nu-mi pot aminti să fi văzut printre ei vreun cerșetor”, scrie John Paget în anul 1842 în lucrarea referitoare la românii din Transilvania.

Față de copii, părinții se comportă cu o extraordinară duioșie. „Acest lucru este dovedit mai ales de faptul că nu-i pun de timpuriu la treabă, cum fac germanii, ci le lasă mai multă libertate pentru joacă. De aceea, printre ei nu pot fi aflați decât foarte rar vreunii care să fi fost îndobitociți de solicitări exagerate ori de pedepse; dimpotrivă, ca și italienii, ei au totdeauna răspunsuri rapide și convingătoare la întrebările ce li se pun, potrivind vorbele simplu, sigur și deseori cu concizie latină”.

Despre soțiile valahilor, Wilhelm von Kotzebue (1813-1887), scriitor și diplomat german nota în memoriile sale: „La nici un alt popor n-am văzut făpturi atât de frumoase și de grațioase. Forma capului și a obrazului se înscriu în cel mai frumos și regulat oval, nasul are caracteristici romane, ochii cu gene lungi și sprâncene dese sunt, de obicei, de culoare închisă și au o căutătură blândă, s-ar putea zice chiar visătoare. În cazul unor emoții, ei capătă o lucire vie, însă nicicând salbatică. Mișcările, deopotrivă cu ținuta lor, le-ar întrece pe cele ale doamnelor din orice salon de la noi”.

Un alt occidental, elvețianul Julius Weschler, se arată de-a dreptul entuziasmat de românce: „Cât farmec în felul de-a fi, câtă demnitate și siguranță în mersul lor! Cât gust în îmbrăcăminte și în aranjamentul casei!”

E adevărat, românca este descrisă elogios de toți care au venit în Principate. Dar ea este și femeia vrednică și harnică. Muncește la câmp, are grijă de copii și de gospodărie, toarce și țese pentru nevoile casei și pentru vânzare. „Dacă valahul este indolent, în schimb, femeia lui e cu atât mai activă, iar hărnicia valahelor a devenit, se știe, proverbială. Treburile casei cad toate în seama ei, în timp ce bărbatul se ocupă îndeobște numai de creșterea vitelor și de lucrarea pământului“. (Meyer Lexikon, 1852).

Munca, o cale de a-și atrage dări mai mari

Este des criticată de unii lipsa de hărnicie a noastră. Românii sunt și au fost niște leneși în istoria lor, spun ei. Oare așa să fie? Analiza unui călător german prin Țările Române contrazice flagrant opinia că valahii și moldovenii precum și românii din Transilvania nu se prea omorau cu lucrul.
Iată ce spune Lindenberg în notele sale despre cum munceau românii dinainte de sosirea stăpânirii turcești: „Altădată, la țară se vedeau pretutindeni gospodării frumoase, ogoarele erau în cea mai bună stare, iar imașurile, populate de nenumărate turme.

Apoi au venit însă veacurile de nesfârșite, sângeroase războaie și de proastă admi­nistrație turcească; gospodăriile au fost arse, ogoarele pustiite, turmele jefuite și dacă, cu toate acestea, se întâmpla ca vreun țăran sau altul să ajungă din nou la o oarecare bunăstare, Domnitorul sau pașa își trimiteau numaidecât zbirii și-i luau tot. Încât nu e de mirare că țăranii s-au abrutizat și au devenit leneși”.

Persistența nefastelor urmări ale evenimentelor din secolele XVII-XVIII l-a făcut pe Rudolf Bergner să spună la sfârșitul secolului al XIX-lea că țăranul român vădea „o anume atitudine stoică și tendința de a nu munci mai mult decât i se cerea sau aveau nevoie ai săi”. Influența experiențelor anterioare cu invadatorii străini a marcat profund concepția despre muncă multă vreme a băștinașilor: „Valahul a învățat de la părintele lui să nu mai cultive decât atât cât să-i ajungă pentru viața sa mizeră; surplusul ar fi doar prada stăpânitorilor sau vrăjmașilor săi”. Victime sigure ale jafului și tiranicei cârmuiri a țării, „românii fug de muncă pentru că aceasta este doar o cale de a-și atrage dări mai mari”.

De aceea, concluzionează un autor anonim al unui articol apărut în presa germană, „lipsa îndemnului la muncă într-o țară extrem de fertilă, ba chiar în mare parte opulentă, și la un popor supus de multe secole arbitrarului boierilor săi și cotropitorilor străini este la fel de puțin de mirare pe cât de surprinzător ar fi contrariul”.