Nicolae Steinhardt, între curajul mărturisirii și fericirea crucii

Monahul, cărturarul și scriitorul Nicolae Steinhardt (1912-1989), de la a cărui mutare la cer s-au împlinit 36 de ani, a fost una dintre cele mai fascinante personalități ale culturii române, după cum ni se revelează din propriile scrieri, dar și din amintirile celor care l-au cunoscut. A făcut parte din faimoasa generație ‘27, care este sinonimă cu elita culturii noastre din perioada interbelică, fiind coleg de studii și prieten cu marii noștri ­scriitori, filozofi și artiști afirmați înainte de venirea comunismului în România. Aceste legături, pe care nu și le-a negat, au stat la baza includerii sale în celebrul lot „Noica-Pillat” și întemnițării sale de către regimul comunist. Și-a împlinit viața prin intrarea în monahism în 1980, după ce se convertise la creștinism în închisoare.

Preocupat de multiplele aspecte ale vieții culturale în care trăia și se manifesta, dar și de operele fondatoare ale culturii universale, Steinhardt a fost un fervent autor de eseuri și cronici literare, de teatru, film și arte plastice, exersându-și astfel spiritul critic, elocința, puterea de analiză și mărturisirea credinței, dar deopotrivă și prietenia, într-o corespondență uriașă cu prietenii din țară, dar și cu cei plecați în exil, cum erau Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Alexandru Ciorănescu (cores­pon­dență confiscată deseori de Securitate).

Este cunoscut faptul că, fiind născut într-o familie evreiască, Steinhardt s-a simțit treptat atras de credința creștin-ortodoxă, iar la 15 martie 1960, în condițiile extrem de austere și mizere din închisoarea Jilava, s-a botezat. După ieșirea din temniță a scris o carte de memorialistică, un jurnal al lucrurilor trăite în pușcărie, dar amintirile și le-a amestecat în mod ingenios cu tot felul de aserțiuni, opinii și analize referitoare la cărți, probleme culturale, sociale și religioase gândite și trăite în diverse perioade ale vieții sale. În același timp, flash-urile despre închisoare au ceva atât de luminos și contrar a ceea ce se poate aștepta de la un astfel de spațiu al ororii, încât titlul dat scrierii, „Jurnalul fericirii”, se și justifică, dar rămâne și un paradox. De fapt, supliciile temniței pălesc în importanță tocmai pentru că autorul le opune fericirea de a fi devenit creștin tocmai acolo, în mijlocul lor. „Jurnalul fericirii” a văzut lumina tiparului postum, în 1991, grație prevederii de care a dat dovadă autorul care, știindu-se urmărit de Securitate, a ascuns câteva copii ale manuscrisului la niște prieteni. Cartea a avut un ecou deosebit, întrucât este una dintre primele cărți din care românii aflau o mărturie autentică de la un fost deținut politic, dar și pentru stilul fascinant. La acestea se adăuga aura unui scriitor convertit, care vorbea despre Dumnezeu cu puterea unei iubiri extraordinare.

La fel de iubită de public, în special de intelectualii creștini, a fost și cartea „Dăruind, vei dobândi” care adună predicile celui devenit părintele Nicolae Delarohia, și care a fost publicată la Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramu­re­șului și Sătmarului în 1992.

Din postura de călugăr, încurajat de ierarhul locului, Nicolae Steinhardt le-a vorbit de la amvon cu multă căldură credincioșilor care mergeau la Mănăstirea Rohia. A continuat să fie autentic în viața monahală, la fel și în rostirea cuvântului de învățătură. „Monahul Nicolae Delarohia a scris și a vorbit mult credincioșilor, care se adunau în duminici și sărbători acolo la Rohia în acel miraculos loc din Maramureș. Atmosfera acestui loc l-a transfigurat, l-a transformat într-un adevărat apostol, într-un credincios desăvârșit, într-un filosof real, care nu este numai al cuvântului, ci și al faptei, al trăirilor spirituale, pe care nu le cunoaște decât cel care are îndrăzneala să se lepede de sine și să îmbrace haina pe care odinioară au purtat-o marii eroi ai vieții spirituale”, scria în prefața volumului fostul chiriarh al Maramureșului și Sătmarului, Arhiepiscopul Justinian Chira.

Predicile sale sunt o dovadă vie că mintea sa îmbogățită cu lecturi laice se unea cu inima iubitoare de Hristos. În tâlcuirea Sfintelor Scripturi se folosea de cultura sa vastă, cuvântul său abundă în ziceri, apoftegme și trimiteri la scriitorii clasici și moderni, la filosofi, încât ascultătorii săi intelectuali erau de-a dreptul fermecați. Cei mai simpli erau obligați să facă un efort de cultivare personală, și acesta fiind un câștig.

Autorul nu caută să facă paradă de vasta sa cultură, ci doar să arate firescul legăturii dintre inteligența omenească și înțelepciunea dumnezeiască. Uneori, poate să provoace stupoare prin alăturarea diverselor exemple, dar totdeauna demonstrațiile sale urmează logica adevăratei credințe ortodoxe.

„Fără de curaj existența Bisericii nu ar fi de conceput”

Profunzimea învățăturilor sale de la amvon își trage sevele în primul rând din bogatele lecturi teologice, dar și din trăirea proprie. Pune accent pe jertfa personală și pe asumarea crucii în aspirația către mântuire. Într-o predică despre curaj arată că acesta este o virtute esențială a Mântuitorului, una la fel de mare ca blândețea: „Fără de curaj existența Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia ființă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi. (...) Cine oare s-ar fi urcat pe Cruce, primind de bună voie una din morțile cele mai cumplite din câte se pot închipui, dacă nu un viteaz cu inimă de leu?” În aceeaşi predică mai spune: „Martir înseamnă martor, dar sinonimul substantivului este erou. Desigur că mucenicii au depus mărturie de fidelitate, smerenie, statornicie, putere de pătimire. Și-au mărturisit deopotrivă inimoșia, vrednică de a celor mai bravi dintre eroii vieții profane (militare și civile). Și voi sunteți niște militari, le rostește colonelul Chabert, personajul titular al unei frumoase nuvele de Balzac, călugărițelor căminului de pensionari unde e găzduit. Și nu încape îndoială că pentru militari curajul e particularitatea specifică. Mucenicii, anticipând cuvintele lui Saint Just, au confirmat cu mult înainte de Revoluția Franceză spusa că împrejurările nu sunt grele decât pentru cei care se dau înapoi din fața mormintelor lor. Ei, mucenicii, nu s-au dat înapoi; ba au și mers, nu o singură dată, către ele, fără a fi constrânși, plini de încredere, de voioșie și de hotărâre. Pentru ei n-au existat împrejurări dificile, situații imposibile, greutăți de neînvins. Lor, fraza lui Brice Perain, filologul francez din veacul nostru, pare să le fi fost cunoscută: e simplu, dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte. Iată de ce aurul, visonul, purpura și podoaba Bisericii se confundă cu sângele de pe Cruce și cu sângele martirilor. Paralele celor mai strălucite victorii militare ale istoriei profane. De la Duhul Sfânt și din sângele acesta s-a întrupat și a dăinuit și de-a pururi va dăinui Biserica lui Hristos”.

Predicile monahului Nicolae Steinhardt sunt diverse și acoperă întreg spectrul temelor pe care le-ar putea aborda oricare alt cleric în demersul de a desluși tainele credinței. Ceea ce-l face aparte în tâlcuirea mesajului evanghelic este formația sa culturală, propriul curaj al mărturisirii și trăirii în vremuri ostile credinței creștine, dar și autentica sa manifestare în orice împrejurare și context, fie între oameni, fie în intimitatea actorului creator. „Dăruind, vei dobândi” poate fi o lectură ziditoare de suflet și pentru cititorii credincioși de azi, așa cum „Jurnalul fericirii” va rămâne mereu o scriere care îi va fascina deopotrivă pe intelectualii din Biserică și pe cei care încă mai caută Adevărul.