„Românirea“ cântărilor bisericeşti în Transilvania

„Românirea“ sau, mai bine zis, acţiunea continuă de „românire“ a cântărilor bisericeşti a avut loc de-a lungul vremii şi a creat un „curent“ nou pentru întreg spaţiul cultural ortodox de pe teritoriul ţării noastre. Această acţiune a fost foarte bine organizată, structurată şi utilizată de specialişti în domeniul muzicii bizantine conturând astfel o premisă pentru „simţirea“ muzicii bisericeşti.

Bizantinologul Titus Moisescu afirma că muzica bizantină „s-a păstrat, s-a dezvoltat şi s-a transmis într-un evident spirit tradiţional prin dascăli şi psalţi români, buni cunoscători ai cântării şi scrierii neumatice vechi“.

Bineînţeles, acest duh tradiţional s-a transmis în jurul mănăstirilor mai importante prin şcolile înfiinţate, cum ar fi Şcoala de la Neamţ (secolul XV), Şcoala de la Putna (secolele XV-XVI), Şcoala din Scheii Braşovului (secolul XV) sau Şcoala Mitropoliei Bucureştilor (secolele XVII-XVIII).

Conform istoricului Ştefan Meteş, prin apariţia „Psaltichiei rumăneşti“ a lui Filothei sin Agăi Jipei din 1713, domnitorul Constantin Brâncoveanu dorea ca în biserici să predomine limba românească, atât la slujbe, cât şi în cântare pentru „desfătarea sufletească a credincioşilor“. Astfel, se demonstrează faptul că muzica psaltică a avut un ecou în Transilvania printr-o serie de trăsături caracteristice.

Melosul bizantin în Transilvania

Oralitatea în zona Transilvaniei a reprezentat un fenomen indispensabil pentru a practica cântarea bisericească dezvoltând acţiunea de românire a cântărilor. Bizantinologul Elena Chircev a observat acest fenomen când a concluzionat că notarea cântărilor bisericeşti pe portativ a fost o acţiune ce a urmat celei în care această cântare a fost „modelată la strană prin circulaţia orală“.

Nu ştim exact dacă în Transilvania muzica psaltică a fost „românită“ de popor şi dacă este o românire mai autentică, cum spune profesorul Vasile Stanciu, dar cercetătorul Constantin Catrina spune despre influenţa folclorului asupra muzicii bisericeşti că „în practică, substratul cântărilor omofone din Biserica Ortodoxă ardeleană este cel al melosului bizantin (opinie împărtăşită de majoritatea bizantinologilor români) transformat sub influenţa multiseculară mai ales a melosului popular.

Acelaşi muzicolog menţionat mai sus spune că lipsa cărţilor de muzică bisericească, pierderea practicii muzicale după un sistem semiografic, fie pe neume, fie pe notaţie modernă, a condus „la pătrunderea unor elemente străine spiritului muzicii de strană (…), ceea ce a făcut ca muzica aceasta să difere de la o eparhie la alta“.

Elemente folclorice în cântările psaltice

Poate însemna oralitatea, „românire“? Prima persoană care semnalează oralitatea ca manieră sau metodă de aplicare a melodicii glasurilor bisericeşti este Mitropolitul Transilvaniei Andrei Şaguna, care la venirea sa la Sibiu va găsi o situaţie destul de confuză în ceea ce priveşte cântarea bisericească. Este o situaţie care ne îndreptăţeşte să afirmăm faptul că existenţa mai multor variante melodice în această zonă se datorează desfinţării mănăstirilor între anii 1761-1782.

Sfântul ierarh Andrei Şaguna a oferit un „model viu de executare a cântării bisericeşti, o cântare recitativă şi totuşi, nu grăbită, o cântare pendant acurată în ceea ce priveşte melodia, prozodia, accentul şi interpretaţiunea, pentru ca să nu se conturbe înţelesul“.

Protopsaltul Anton Pann, care a activat şi în Transilvania, a adaptat cântările la limba română, precum însuşi spune Alexandru Luca: „cântările traduse au trebuit prelucrate şi conformate atât cu genul limbii româneşti, cât şi cu muzica veche naţională cu care poporul era deprins“.

Pentru acest lucru, se pare că Pann a introdus elemente folclorice româneşti în cântările sale psaltice, mai ales că a petrecut şase ani călătorind prin ţară pentru a studia melodiile naţionale, limba şi obiceiurile poporului. Putem afirma, precum Ion Popescu-Pasărea, faptul că Anton Pann a tradus liber, în stil popular luând „drumul larg al poporului pe care l-a ascultat, l-a copiat şi la urmărit în toate producţiile sale literare şi artistice“.

Acest lucru îl observăm atât în compoziţiile sale, cât şi în cele ale ucenicului său, George Ucenescu.

Frumuseţea „românirii“ cântărilor bisericeşti îşi au rezultatul în frumuseţea Ortodoxiei; chiar dacă acest proces de adaptare, de traducere a melodiilor bisericeşti îmbracă mai multe forme, totuşi, rezultatul pare a fi unul şi acelaşi: readucerea în cadrul slujbelor a cântărilor bisericeşti vechi şi autentice.