Rugăciunea - comuniune cu Dumnezeu şi izvor de sfinţenie
Una din modalităţile cele mai concrete prin care omul intră în comuniune cu Dumnezeu este rugăciunea, „cheia cu care deschidem poarta cerului şi intrăm la Părintele ceresc“, după cum ne învaţă Fericitul Augustin.
I. Pregătirea aperceptivă
Este cunoscut faptul că prin cădere omul s-a rupt de Dumnezeu, adică voinţa, sentimentul şi raţiunea umană s-au pervertit. Cu toate acestea, omului căzut în păcat i-a rămas puterea de a intra în legătură cu Dumnezeu, de a comunica cu El.
II. Anunţarea temei
Dialogul între om şi Dumnezeu se realizează prin rugăciune, despre care vom face în continuare unele referiri.
III. Tratarea
Felurile rugăciunii
Rugăciunea, cel mai intim dialog între om şi Dumnezeu, este o adresare plină de sinceritate, naturaleţe şi de dăruire tainică a fiului faţă de Părintele său. Această stare vine dintr-o simţire lăuntrică, omul fiind povăţuit de propriile bucurii sau necazuri să-şi plece genunchii înaintea lui Dumnezeu. Însă, auzind replica Mântuitorului Hristos: Nu ştiţi ce cereţi!, adresată fiilor lui Zevedeu când aceştia au cerut privilegii care nu ţineau de demnitatea unor apostoli, ne dăm seama că rugăciunea trebuie să urmeze anumite reguli. Aceste reguli ţin de modul de adresare şi de Persoana celui care îţi ascultă rugăciunea. Astfel, în rugăciune, putem să-L slăvim pe Dumnezeu (de pildă, la slujba Utreniei, vă amintiţi, când preotul sau diaconul rosteşte: Slavă Ţie, celui ce ne-ai arătat nouă lumina! şi la strană se cântă Doxologia), să-i mulţumim pentru dragostea pe care o arată faţă de noi şi să-i cerem ca bunătatea Lui să se reverse asupra noastră şi atunci când nu facem voia Lui. În Biserică, la slujbele de obşte, acasă, în intimitatea camerei noastre, pe stradă, la serviciu, rugăciunea devine mod de viaţă. Această stare o deprinde omul care a înţeles că fără Dumnezeu nu poate reuşi în această lume.
Ritmul rugăciunii
Sfântul Apostol Pavel îi sfătuia pe contemporanii săi ca, pe lângă alte fapte bune, să se roage neîncetat. A ne ruga neîncetat înseamnă a ţine legătura permanent cu Dumnezeu. Faptele, gesturile, cuvintele, gândurile sunt raportate la Dumnezeu, astfel încât omul transformă totul în rugăciune, se roagă neîncetat. Dar pentru omul care se roagă numai cu buzele, însă mintea îi este risipită, rugăciunea aduce vreun folos? Ne răspunde Sfântul Macarie cel Mare: Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!, iar Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune că Cela ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Monahismul ne învaţă că rugăciunea trebuie să aibă un ritm. Există în mănăstiri o „curgere“ a rugăciunii, indiferent de intemperiile vremii, de succesiunea guvernelor, de crize... De pildă, în Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Ţara Sfântă, rugăciunea (Sfânta Liturghie) se săvârşeşte neîntrerupt de mai bine de 1500 de ani! Rugăciunea susţinută disciplinează firea, creează obişnuinţa de a veni înaintea lui Dumnezeu la anumite ore. Un scurt respiro de 5-10 minute, dimineaţa şi seara, în cele 24 de ore ale zilei, de la care să nu abdicăm, să nu negociem, este timpul nostru pe care l-am câştigat pentru veşnicie. Omul trebuie să se roage şi când nu simte nevoia, chiar şi atunci când nu are dispoziţia necesară. Incapacitatea de a ne ruga se datorează firii noastre umane păcătoase, care doreşte mai mult cele contrare lui Dumnezeu, şi nu cele fireşti. În lupta cu noi înşine căpătăm o altă percepţie despre relaţia noastră cu Dumnezeu, iar rugăciunea nu mai este înţeleasă ca obligaţie. Rugăciunea, pe acest fond, rodeşte din belşug. Se activează în noi credinţa, cea care face ca rugăciunea noastră să aibă putere şi siguranţă. De aici şi îndemnul Mântuitorului: Toate câte cereţi, rugându-vă, credeţi că veţi lua şi veţi avea (Marcu 11, 24). De asemenea, nădăjduim şi ne punem încrederea în iertarea şi milostivirea Lui, aşa cum spune Psalmistul: Nădăjduieşte în El şi El te va călăuzi (Psalmul 36, 5). Însă rugăciunea pornită din credinţă şi întărită de nădejde trebuie să fie pătrunsă de dragostea faţă de Dumnezeu. Şi în celelalte religii credincioşii se roagă, deşi unii fac acest lucru cu teamă, dar în creştinism iubirea alungă teama (I Ioan 4, 18), căci numai aici, în creştinism, Dumnezeu se face Om şi moare din iubire pentru oameni... Din această perspectivă, prin rugăciune devenim mai buni, mai iubitori şi doritori de cele spirituale, ne plac slujbele Bisericii, începem să ne descoperim pe noi înşine ca fiind păcătoşi şi cerem îndreptarea noastră. Cel care se roagă puţin, se va ruga din ce în ce mai puţin şi va rămâne la o înţelegere măruntă, deformată, a rugăciunii şi rosturilor ei. Fiind întrebat părintele Porfirie din Muntele Athos dacă diavolul se sperie de rugăciunile făcute de credincioşi, a răspuns că diavolul nu se sperie de rugăciuni făcute când şi când, ci doar de programul de rugăciune şi de metanii... Cum se face totuşi că noi avem un program fix pe care-l respectăm cu stricteţe (cafeaua de dimineaţă, ştirile, serialul preferat etc.), dar când e vorba de rugăciune, renunţăm cu mare uşurinţă? Răspunsul este simplu: Dumnezeu nu este prioritar în viaţa noastră!
Când devine lucrătoare rugăciunea?
Paradoxal, cunoaştem suficienţi oameni care au un program strict de rugăciune, dar rugăciunea nu operează în ei acele schimbări de care aminteam. Se roagă, merg la Sfânta Liturghie, dar sunt la fel de neiertători, de invidioşi; acatistele sunt nelipsite din rugăciunea personală, dar trufia, mânia, calomnia şi alte patimi sunt la fel de vii ca la cei care nu merg la Biserică. Ce să înţelegem? Că nu este importantă rugăciunea? Nu, rugăciunea este izvor de sfinţenie, ea descoperă interiorul nostru, luminează cugetul nostru. Iar atunci când descoperim cum suntem noi de fapt, nu mai putem dori răul cuiva, nu putem ţine vreme îndelungată supărarea pe o persoană care ne-a greşit, căci rugăciunea ne ajută în primul rând să ne curăţim firea noastră, să luptăm împotriva propriilor noastre patimi care ne urâţesc sufletul şi ne despart de Dumnezeu. Numai din această perspectivă rugăciunea îl poate transforma pe credincios, punându-l într-o relaţie sinceră cu Dumnezeu şi cu aproapele.
IV. Recapitularea
Ce este rugăciunea? De câte feluri este ea? De ce este important să avem un ritm al rugăciunii? Care sunt roadele ei?
V. Asocierea
Aşa cum avem nevoie de hrană pentru trup, avem nevoie de hrană şi pentru suflet, căci ce este hrana pentru trup, aşa este rugăciunea pentru suflet. Sau, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, ce este apa pentru peşte, aceasta este rugăciunea pentru sufletul credinciosului.
VI. Generalizăm spunând că rugăciunea este comunicarea şi comuniunea sufletului credincios cu Părintele ceresc, în urma căreia omul devine mai cunoscător sub aspect duhovnicesc, iar iubirea faţă de semeni şi faţă de întreaga creaţie devine mai profundă.
VII. Aplicăm afirmând că rugăciunea se poate rosti spontan sau după un program anume, spre a exprima simţămintele care angajează sufletul la un anumit moment, dar recomandăm mai ales rugăciunile pe care ni le oferă Biserica prin cărţile de cult, care răspund tuturor cerinţelor vieţii noastre, fiind formulate de sfinţi sau de cei mai înduhovniciţi părinţi ai Bisericii.
Repere biografice:
1. Învăţătura de credinţă ortodoxă, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Editura Doxologia, 2009.
2. Părintele Sofian-Duhovnicul, Ediţie îngrijită de Garoafa Coman, Editura Bizantină, Bucureşti 2012.
3. Pr. prof. Sorin Cosma, Cuvinte ale dreptei credinţe, Arad, 1992.