Rugăciunea, hrana sufletului şi risipirea tristeţii

Începând cu secolele primare ale Bisericii, putem distinge trei surse prin care creştinii au fost iniţiaţi în rugăciune: monahismul, teologia şi Sfânta Liturghie. E adevărat, orice ucenicie creştină pentru dobândirea vieţii în duh presupune inevitabil o tradiţie ascetică, o tradiţie mistică şi o manifestare orantă, doxologică a vieţii ecleziale. Rugăciunea rămâne condiţia indispensabilă pentru existenţa unei trăiri autentic creştine.

Spre sfârşitul secolului al IV-lea, un tânăr monah de origine romană (Scythia Minor), pe numele lui Ioan Cassian, pleca împreună cu prietenul său, Gherman, să adune învăţături duhovniceşti de la călugării din pustiul Egiptului. Cei doi pelerini l-au întrebat pe avva Isaac despre rugăciune. El a mărturisit că nu avea inima îndeajuns de curată încât să poată discerne întreaga diversitate şi varietate a formelor rugăciunii care se pot naşte în sufletul unui om, căci spunea el: "Numărul lor este la fel de mare pe cât de diferite sunt stările şi dispoziţiile care se întâlnesc într-un suflet sau mai degrabă în toate sufletele făpturilor cuvântătoare". Aceasta înseamnă că fiecare mişcare a sufletului, fiecare gând, suspin sau lacrimă, poate, în orice clipă, să devină o rugăciune din momentul în care sufletul, în mişcarea sa, tinde către Dumnezeu. Ceea ce caracterizează Răsăritul este faptul că fiecare din cele trei surse - monahismul, teologia şi Liturghia - şi-a păstrat o relativă unitate internă. Astfel, monahismul, oricât de variat în formele lui, nu a cunoscut explozia diversităţii mişcărilor sau ordinelor călugăreşti apărute în Apus. Iar aceasta ţine, fără îndoială, de faptul că paternitatea spirituală a jucat în Ortodoxie un rol central şi că transmiterea ei este, înainte de orice, o chestiune legată de persoană mai mult decât de şcoală sau doctrină. În acelaşi mod, tradiţia teologică rămâne unitară printr-un puternic curent mistic. Mai mult decât o disciplină universitară, ea reprezintă, înainte de toate, accesul la taină pe calea Întrupării Cuvântului. Cât priveşte tradiţia liturgică, ea păstrează în fiecare din Bisericile locale din Răsărit o coerenţă neatinsă de uzura timpului. Liturghia nu s-a descompus prin reforme succesive, ci s-a îmbogăţit prin aportul timpului cu diferite straturi, la fel cum cărţile care compun Biblia formează simfonia Scripturilor. Dacă ar trebui să caracterizăm maniera în care cele trei surse de iniţiere în rugăciune întreţin unitatea, s-ar cuveni să ni le reprezentăm într-o dispoziţie concentrică. În centrul matricei spirituale ar figura tradiţia ascetică, punct de plecare şi în acelaşi timp ţintă de atins a idealului rugăciunii creştine. Apoi, într-o primă extensie, corpusul învăţăturilor care alcătuiesc tradiţia teologico-mistică a Răsăritului creştin ar putea fi văzut ca un ansamblu înglobând această primă sferă a tradiţiei ascetice, ca o dimensiune verificată a cunoştinţei care se alimentează din asceză pentru a radia, în afară, lumina tainei. A treia sferă, cea mai exterioară, dacă se poate spune aşa, dar cea mai bogată din ansamblul experienţelor duhovniceşti specifice Orientului creştin, corespunde aici vieţii liturgice, cu precizarea că posibilitatea exteriorizării liturgicului în raport cu celelalte două sfere simbolizează mai degrabă întregul impact cosmic ce caracterizează puterea tainei a cărei purtătoare este tradiţia. Scriptura, sursa inspiraţiei pentru rugăciune În fond, termenul de mister sau taină ar putea fi înţeles ca numitor comun al celor trei locuri de iniţiere în rugăciune. Taina (mystèrion) este, pe de o parte, principiul şi împlinirea integrală a iconomiei Revelaţiei Divine şi, pe de altă parte, modul prin care omul este invitat să participe la această iconomie, să ia loc în aceasta şi să joace un rol activ acolo. În mod sigur, termenul mystèrion descoperă legătura de inspiraţie care există între Sfintele Scripturi şi rugăciune. El permite înţelegerea raţiunii pentru care această rugăciune, oricât de personală şi de intimă ar fi ea, este indisolubil legată de viaţa sacramentală şi niciodată separată de destinul omenirii, cu necesitate, niciodată detaşată de poporul credincioşilor care se roagă. Creştinul găseşte în Scripturi locul inspiraţiei pentru rugăciunea lui, nu doar limbajul ei, ci motivul, cauza, dar şi finalitatea ultimă a rugăciunii. Pentru creştin, Hristos nu reprezintă pur şi simplu un maestru al rugăciunii, un model al rugătorului desăvârşit, ci El este "întruparea" acestei rugăciuni. Nu ne rugăm doar ca Hristos, ci în Hristos, în şi prin Duhul Sfânt pe care Îl transmite Hristos, dar şi în şi prin Trupul pe care îl constituie comuniunea oamenilor cu acest Duh, Biserica. Hristos ne transmite rugăciunea prin întreaga Scriptură, prin psalmi, prooroci, apostoli sau lumea îngerilor. Hristos este această transmitere vie a rugăciunii în măsura în care El subsumează toate aceste rugăciuni, le întrupează şi le descoperă sensul ultim. Iată pentru ce tradiţia rostirii rugăciunii Tatăl nostru, care se numeşte Rugăciunea Domnească, este un element fundamental în iniţierea creştină, căci ea reprezintă legătura sacră care uneşte toţi botezaţii în participarea la lucrarea divină a actualizării şi descoperirii tainelor dumnezeieşti de oameni. Orice iniţiere în rugăciune, sau mai mult încă, desăvârşirea în rugăciune, comportă inevitabil o dimensiune ascetică. Asceza dă mijloacele pentru atingerea scopului, a ţintei propuse. Sensul primar al cuvântului este acela de exerciţiu sau antrenament. Finalitatea vieţii duhovniceşti este capacitatea de a trăi în conştiinţă şi în toate dimensiunile fiinţei posibilitatea unirii şi comuniunii care vine de la Dumnezeul-Treime, descoperit în Hristos, posibilitate actualizată şi consumată în focul eliberator şi îndumnezeitor al iubirii. Chemarea Duhului îşi găseşte împlinirea în intensitatea vieţii legate de schimbarea şi relaţia între planul uman şi planul divin, este "viaţa în Dumnezeu", viaţă de unire şi comuniune care inundă grădina inimii şi se întinde, asemenea celor patru fluvii din paradis, în tot universul, viaţă a cărei condiţie esenţială este rugăciunea. Maica lacrimilor şi securea împotriva deznădejdii Caracterul anglobant, propedeutic şi eshatologic al rugăciunii transpare în mod explicit în definiţia pe care o dă Sfântul Ioan Scărarul în capitolul 28 din lucrarea sa Scara: "Rugăciunea este, după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoarea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maica lacrimilor şi fiica lor, ispăşirea păcatelor, pod de trecere peste ispite, peretele din mijloc în faţa necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să fie, lucrarea neîncetată, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea harismelor, sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea tristeţii…". Rugăciunea însoţeşte întreg itinerarul vieţii duhovniceşti a omului, de la convertirea sa, transformarea sa, până la deplina dezvoltare a potenţialităţii divine, potenţialitate care este legată de acel capax infiniti, propriu omului şi care se manifestă prin ceea ce Sfinţii Părinţi numesc virtute. Acelaşi Ioan Scărarul într-un alt capitol al Scării compară acest itinerar cu traversarea unei mări care nu este scutită de primejdii: "Cumplită mare străbatem…, plină de multe furtuni şi de vârtejuri ameţitoare, de stânci ascunse, de naufragii, de piraţi, de balauri, de valuri. Prin stâncile sufletului să înţelegem mânia sălbatică şi năprasnică, prin vârtej ameţitor, deznădejdea ce învăluie mintea şi se opinteşte să o prăvălească în fundul descurajării, prin stânca ascunsă, neştiinţa care ţine răul ca bine, balaurul este trupul acesta mic şi sălbatic, piraţii sunt slujitorii atotcumpliţi ai slavei deşarte care răpesc încărcătura corabiei noastre şi osteneala virtuţilor noastre, valul este pântecele umflat şi greu care ne predă balaurului prin propria pornire, iar hăul este mândria azvârlită din cer, care ne ridică până la cer şi ne aruncă până în prăpastia cea fără de fund (în abis)" (Scara, cuvântul XXVI, 13). Oricine caută să persevereze în rugăciune va întâlni în urcuşul său aceleaşi dificultăţi pe care le află şi sămânţa despre care se vorbeşte în Parabola semănătorului. O lungă şi asiduă lucrare este necesară pentru a oferi rugăciunii pământul cel bun al inimii în care sămânţa să poată răsări şi rodi însutit. E nevoie ca rugătorul să se înarmeze cu curaj şi fermitate, să se apere împotriva atacurilor din afară şi dinăuntru, să-şi menţină speranţa; el trebuie de asemenea să cultive simplitatea, smerenia, modalitatea de a-şi săvârşi nevoinţa cu înţelepciune şi discernământ, blândeţe şi inteligenţă. Toate acestea reprezintă paza inimii. Dacă paza inimii contribuie la desăvârşirea rugăciunii, inima însăşi nu poate fi păzită fără o stăruitoare rugăciune. (Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu din La prière: à l'école de l'Orient chrétien, Maxime Gimenez, Irénikon, nr. 4, 2005)