Rugăciunea lacrimilor în „Cartea Treptelor”

Rugăciunea lacrimilor constituie una dintre cele mai importante particularităţi ale misticii Răsăritului creştin. Rod al pocăinţei sau al negrăitelor bucurii izvorâte din redobândirea harului pierdut, lacrimile nu sunt niciodată despărţite de strigătul lăuntric al inimii către Dumnezeu. Această strânsă legătură constituie „pentru ascetica şi mistica ortodoxă adevărata oglindă a omului, a cosmosului şi a lui Dumnezeu”. Această stare este descrisă cel mai bine prin conceptul grecesc de penthos - necaz, jelire, întristare după pierderea mântuirii.

În latura sa biblică, penthos este echivalent cu katanyxis, care ar putea fi tradus prin „regret încercat din adâncul inimii”. Cu acest înţeles se desprinde şi din testamentul pe care Domnul îl lasă omenirii, după cum mărturiseşte în „Predica de pe munte”: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia” (Mt. 5, 4). În felul acesta, Sfinţii Părinţi îl definesc prin „străpungere a inimii”.

Învăţătura despre penthos s-a imprimat atât de mult în sânul Bisericii siriace, încât monahii au luat denumirea de penthountes - „vărsători de lacrimi” (sir. - ’abîlā). Haina sihăstriei devenea astfel veşmânt al pocăinţei şi al lacrimilor. Faptul că această trăire, fundamental mistică, este prezentă şi dinamică în tradiţia siriană reiese din însemnările Sfinţilor Efrem Sirul şi Ioan Gură de Aur. Primul dintre ei descrie această stare având în minte modelul Sfântului Grigorie de Nazianz, a cărui personalitate o elogiază în cuvinte frumos alcătuite: „În clipa în care mă pregătesc să-mi aduc aminte şuvoaiele sale de lacrimi, mi se umplu şi mie ochii de lacrimi. Nu puţin lucru este a trece oceanul lacrimilor sale, fără să verşi din lacrimile tale. În fiecare zi sau noapte ochii săi veghetori erau scăldaţi în lacrimi. Plângea pentru păcatele tuturor, dar şi mai mult plângea pentru păcatele sale. Ochii săi lăcrămau atunci când buzele sale vorbeau despre pocăinţă, ­păcat sau îndreptarea vieţii, dar şi când lăuda pe Dumnezeu” (P.G. 46, 829 D).

„Lacrimile răsar atât din întristare, cât şi din bucurie”

În cuprinsul lucrării anonime de limbă siriacă „Liber Graduum” (L.G.) (în traducere: „Cartea Treptelor”), această temă este prezentă în cea de a XVIII-a omilie. Evidenţa ei reiese chiar din primele rânduri, unde autorul face distincţia între lacrimile izvorâte din plânsul pentru păcate şi lacrimile de bucurie. Răsplata lacrimilor vărsate pentru păcate va fi „bucuria întru Domnul”. Meditarea propriilor fapte şi cântărirea lor cu nădejdea spre bunătatea şi ajutorul Celui Milostiv constituie începutul despătimirii. Întregul demers duhovnicesc este exemplificat de autor cu ajutorul tablourilor scripturistice: „Înţelegeţi ceea ce am de gând să vă spun, fiii mei! Lacrimile răsar atât din întristare, cât şi din bucurie, aşa cum spune Domnul: «Adevărat, adevărat zic vouă că veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie» (Ioan 16, 20). Unii plâng pentru păcatele lor şi bine fac, căci este scris: «Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte» (II Cor. 7, 10). Alţii şi-au învins patimile şi s-au îndepărtat de ce este rău pentru a face lucrurile Domnului. Din dragoste pentru Dumnezeu, care i-a binecuvântat cu harul Său, i-a mântuit de moarte şi i-a făcut liberi, aceştia au vărsat lacrimi de bucurie, în smerenie şi în legea cea sfântă a Lui, după cum zice psalmistul: «Că mărturiile Tale sunt cugetarea mea, iar îndreptările Tale, sfatul meu. Lipitu-s-a de pământ sufletul meu; viază-mă, după cuvântul Tău» (Ps. 118, 24-25). Să ne bucurăm aşadar de această zi a mântuirii! Căci dacă cineva a fost scăpat din moarte, trebuie să-i slujească Domnului cu bucurie, şi nu cu întristare” (L.G. XVIII, 1).

Lacrimi „cu folos mântuitor”

Depărtându-se de Dumnezeu din cauza păcatelor sale, omul plânge ca şi cum ar fi pierdut cel mai drag prieten. Alungarea păcatului aduce după sine şi restaurarea harului în suflet, după cum notează autorul anonim: „Când a alungat de tot păcatul din suflet, el plânge de fericirea întâlnirii cu Dumnezeu” (L.G. XVIII, 2).

Arma nevoitorului în lupta cu „gândurile răutăţii” este rugăciunea. Ea trebuie făcută după modelul Mântuitorului Hristos Care a spălat cu lacrimile Sale păcatele neamului omenesc, rugându-Se Părintelui ceresc în Grădina Ghetsimani, înainte de Dumnezeiasca Sa Jertfă. Întregul demers spre desăvârşire este privit ca o luptă continuă cu puterile întunericului. În acest context, lacrimile au atât rol mântuitor, cât şi anamnetic, păstrându-i omului conştiinţa trează. Ieşind din starea de purificare, omul intră în comuniunea harului dumnezeiesc. Din acest moment, tristeţea se schimbă în bucuria redobândirii darurilor pierdute prin păcat. Iată cum descrie opera noastră această stare: „Să lăsăm în urmă toate lucrurile trecătoare şi să alungăm de la noi tot păcatul care vine din afară. Atunci, numai după ce am smuls din rădăcină această buruiană, putem lupta împotriva păcatului care locuieşte înlăuntrul nostru - împotriva gândurilor rele pe care patima le sădeşte în inima noastră. După aceasta putem alerga mai departe în cursa care ne aşteaptă, străduindu-ne şi mai mult în rugăciune, aşa cum Domnul a făcut înaintea noastră: căci (Pavel) ne-a arătat că Iisus «în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa, şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, şi desăvârşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veşnică» (Evr. 5, 7-9). Iar Domnul ne învaţă la fel: când am ajuns la starea de nepătimire trebuie să ne adâncim şi mai mult în această competiţie a rugăciunii, după cum El Însuşi a spus şi a făcut” (L.G. XVIII, 3).

Rugăciunea udată de lacrimi, în inimă

Intrând în starea de desăvârşire, nevoitorul trebuie să păstreze harul redobândit în rugăciune. În acest sens este amintit îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: „Staţi desăvârşiţi şi plini de tot ce este voinţa lui Dumnezeu” (Col. 4, 12). Acesta este darul pe care Însuşi Fiul lui Dumnezeu l-a câştigat, vărsându-Şi sângele pe lemnul Crucii. Întru aceasta, El a pus început luptei noastre împotriva ispitirilor diavoleşti, făcând lucru „potrivit ca toţi cei care sunt întru Dânsul «să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire», să verse lacrimi în dragostea şi dorinţa lor după Dumnezeu, aşteptând clipa întâlnirii faţă către faţă, după cum este scris: «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Mat. 5, 8)” (L.G. XVIII, 3).

În continuare, autorul face trimitere la curăţirea inimii în rugăciune. În acest context apare ideea dezrădăcinării păcatului din inimă prin rugăciune şi lacrimi. Alături de purificarea prin „focul Sfântului Duh”, această temă încadrează lucrarea în dimensiunea pnevmatică, specifică misticii siriene. Aşezată astfel în context, această idee se leagă de a doua etapă a rugăciunii lacrimilor, cea a „bucuriei în Domnul”: „Inima nu devine curată, până când păcatul nu dispare cu totul dinlăuntrul ei şi până când toate gândurile rele, ascunse în puterea păcatului, se vor sfârşi. Acest păcat nu va dispărea din inimă şi nici gândurile rele izvorâte din păcat dacă nu ne vom ruga Domnului nostru. Numai atunci, după ce ne-am rugat Lui în inima noastră, ne vom umple de bucurie negrăită. Căci ne vom bucura îndelung, când inima noastră nu va mai răspunde păcatului, după ce ne-am făcut deschişi în prezenţa Lui Dumnezeu, împlinind toate poruncile Lui… Adu-ţi aminte cum Domnul i-a izbăvit pe părinţii noştri din apucătura iadului şi cum inimile lor s-au bucurat de Dânsul şi de cei ce poartă Numele Cel Sfânt al Lui, aşa cum a spus Sfânta Fecioară: «Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile» (Luca 1, 46-48). În adâncul sufletului s-a bucurat şi, ridicându-şi mintea, a găsit har şi milă înaintea Lui” (L.G. XVIII, 4).