„Rugăciunea lui Iisus arde ca un foc ceresc toate necurăţiile noastre interioare”

Rugăciunea de chemare a numelui Domnului, numită Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea minţii sau Rugăciunea inimii, este o rugăciune plină de putere şi este cuprinsă în aceste cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Această rugăciune este scurtă, o puteţi spune oriunde şi oricând, stând sau mergând.

În lumea modernă - în această grabă a vieţii, când nu avem timp de rugăciune îndelungă în camera noastră, în faţa icoanei şi a candelei aprinse - putem spune această rugăciune în orice loc şi în orice timp. Şi la şcoală, şi în magazin, în fabrici, în atelier, putem rosti rugăciunea în taina inimii noastre. Iar Iisus Hristos, Care este prezent în viaţa noastră totdeauna, ne ascultă această rugăciune care este închinată numelui Lui plin de putere. Am auzit pe mulţi spunând că Rugăciunea lui Iisus le este cunoscută. Ştiu multe persoane, tineri şi mai în vârstă, care spun această rugăciune, chiar sunt avansaţi în această rugăciune. M-am bucurat foarte mult ori de câte ori am aflat că există asemenea credincioşi.

În Sfânta Scriptură întâlnim următoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” (Ioan 16, 23), ca să se slăvească Tatăl întru Fiul. Şi iarăşi: „Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14, 14). în numele Domnului nostru Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi au făcut minuni, vindecând bolnavi sau scoţând demoni din oameni.

Această rugăciune se numeşte Rugăciunea lui Iisus pentru că în mijlocul ei este numele Domnului nostru Iisus Hristos, nume plin de putere, aşa cum am spus. Se numeşte Rugăciunea minţii deoarece, în prima ei fază, se rosteşte cu mintea. Şi se numeşte Rugăciunea inimii pentru că, după multă vreme de rostire atentă, rugăciunea se coboară din minte în inima duhovnicească.

Rugăciunea lui Iisus se află la îndemâna oricui şi se poate rosti în trei feluri: aşa cum vorbim, în gând sau în şoaptă. Se poate zice şi în ritmul respiraţiei - când stăm pe un scăunel, având capul puţin aplecat spre stânga şi cu două degete de la mâna dreaptă ţinute uşor peste haină, deasupra locului inimii.

Rugăciunea aceasta de chemare a numelui Domnului se cere a fi rostită neîncetat, ziua şi noaptea, poate fi rostită alternativ cu cele Şapte Laude ale Bisericii, cu rugăciunile de dimineaţă şi de seară, cu Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului şi, de asemenea, cu Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, care este legat de numele Domnului, cu toate atributele Mântuitorului din cadrul rugăciunii obşteşti.

Mai ales pentru personalul mănăstiresc, este bine ca Rugăciunea minţii să fie spusă de patru-cinci ori pe zi, câte 15 minute de fiecare dată. Dar, fără îndoială, această rugăciune poate fi rostită şi de laici, după râvna fiecăruia, măcar de trei ori în cele 24 de ore, câte 15 minute. Se cere ca această rugăciune să fie spusă des, ca să se poată înfige în inima noastră, în centrul fiinţei noastre.

Încă un lucru trebuie să mai avem în vedere: când rostim rugăciunea, să fim atenţi ca fiecare cuvânt al ei să cadă pe locul inimii duhovniceşti, care se află cu două degete deasupra inimii de carne, deasupra inimii fiziologice. Acest loc, găsit de Sfinţii Părinţi care erau mari rugători, este centrul duhovnicesc al fiinţei noastre.

Această sfântă rugăciune se cere să fie făcută cu binecuvântarea şi sub supravegherea duhovnicului care, de obicei, o şi practică. Ea are menirea să ne ajute să ne curăţim mintea şi inima de gânduri şi de pofte netrebnice. Chemarea deasă a numelui Domnului arde ca un foc ceresc toate necurăţiile noastre interioare.

A simţi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră

Scopul ultim al acestei rugăciuni este de a coborî mintea în inimă, de a unifica aceste două centre ale fiinţei omeneşti (mintea şi inima), realizând un acord desăvârşit între ele. De obicei, omul gândeşte ceva, dar simte altceva. Îl vorbeşte de bine pe celălalt, care stă în faţa lui, iar în mintea, în inima, în adâncurile lui îl huleşte. Când unim aceste două centre, omul devine o unitate duhovnicească şi atunci el este întreg, aşa cum l-a făcut la început Dumnezeu: om deplin. Prin Rugăciunea inimii se realizează acest ideal sfânt al vieţii noastre pământeşti.

Până să atingem însă acest ultim scop de înnobilare, de sfinţire a noastră lăuntrică, de ridicare a fiinţei noastre omeneşti sfâşiate de patimi, avem nevoie de o severă lucrare de despătimire, de luptă cu noi înşine (care nu este deloc uşoară), de izgonire a răului din minte şi din inimă şi de adunare a minţii care se risipeşte mereu în timpul rugăciunii.

Dacă nu am fi ajutaţi de sus în aceste eforturi, lupta noastră cu noi înşine ar fi aproape zadarnică. Spre mângâierea şi întărirea noastră, avem în ajutor experienţa şi sfaturile Sfinţilor Părinţi, pe care le aflăm din Vieţile Sfinţilor şi din toată literatura patristică.

Chiar dacă marea bucurie a coborârii minţii în inimă întârzie, căci aceasta se produce numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi când vrea Dumnezeu, strădania noastră sinceră şi statornică, prin chemarea deasă a numelui Domnului, ne este de mare folos. Prin această rugăciune - slăbănoagă, aşa cum este ea - dobândim simţul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Simţim că nu suntem singuri, numai cu oamenii, ci simţim că El este de faţă. Simţim ajutorul Lui real în viaţa noastră prin puterea de a răbda ispitele şi necazurile. Simţim cum această rugăciune ne întăreşte în credinţă, ne sporeşte dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, ne luminează mintea să înţelegem şi să adâncim Sfintele Scripturi. Ne ajută să simţim că bucuriile cereşti sunt infinit mai mari şi mai frumoase decât bucuriile pământeşti.

Toate aceste binefaceri cereşti sunt ca o arvună pentru intrarea noastră în comuniune cu Mântuitorul, cu harul lui Dumnezeu, gustând câte puţin, fiind încă în această viaţă, din bucuriile şi din starea fericită de dincolo, pe cât ne este cu putinţă nouă, oamenilor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să atingem şi acest sfânt ideal de unire a minţii cu inima, de unire a noastră cu Dumnezeu. Atunci, lupta cu noi înşine se uşurează, sfânta rugăciune se rosteşte neîncetat în inimă, ziua şi noaptea, după cum este şi cuvântul Scripturii: „De dormit dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 2). În această rugăciune, bucuriile duhovniceşti întrec orice bucurii pământeşti. Să rostim cu smerenie, cu stăruinţă şi cu dragoste, cu timp şi fără timp, cu încredere în Dumnezeu şi cu dor această sfântă rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Amin.

 

Fragment din conferinţa „Îndemn la rugăciune”, susţinută de Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim în Aula Facultăţii de Drept din Bucureşti, 14 noiembrie 1996, difuzat de Radio TRINITAS în cadrul emisiunii „Viaţa cetăţii” în 16 septembrie 2025. Întreaga conferinţă este publicată în volumul Părintele Sofian, „Smerenia şi dragostea, însemnele trăirii orto­doxe”, Editura Doxologia, 2022, pp. 93-135.