Rugăciunile poeţilor
Este un titlu surprinzător al primului volum din colecţia „Dar din har”, apărut la Editura „Kult”, în 2022. Gândit ca un omagiu adus lui Nichifor Crainic la 50 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, antología, îngrijită şi prefaţată de doamna prof. univ. dr. Carmen Bulzan, le propune cititorilor să descopere stările şi trăirile poeţilor clasici şi moderni în relaţie cu divinitatea. Parcurgând volumul, cititorul are ocazia să observe că poeţii au atitudini similare cu ale oamenilor obişnuiţi în încercarea de a se adresa divinităţii: cerere, mulţumire sau laudă.
În primul capitol al antologiei, au fost selectate texte din lirica poeţilor de până la apariţia lui Nichifor Crainic în literatura română. Astfel, din poezia lui Ion Heliade-Rădulescu a fost selectată „Rugăciunea de seară”, în care acesta recunoaşte puterea divină şi îşi începe discursul liric astfel: Tu început şi sfârşit al Tău şi al tuturor! Apoi, mărturiseşte că este un însetat căutător al divinităţii în ajutorul căreia nădăjduieşte, iar faptele frumoase şi bunătatea le arată slăvindu-L pe Dumnezeu.
Grigore Alexandrescu îi cere lui Dumnezeu să meargă nestrămutat pe calea virtuţii, să reziste ispitelor vieţii şi să aleagă drept, să fie mereu povăţuit şi îndreptat dacă greşeşte, recunoscând: Că la a Ta dreptate nu este părtinire/ Că îngrijeşti de toate, că fără osebire/ Şi-asupra mea priveşti.
În „Rugăciune”, de Iulian Grozescu, apare îndemnul La bine şi la rău/ Roagă-te lui Dumnezeu. Scrisă într-un limbaj simplu şi accesibil, poezia evidenţiază puterea rugăciunii în viaţa omului: Ea deschide prin iubire/ Calea către nemurire. „Rugăciunea” lui Mihai Eminescu se adresează Fecioarei Maria, căreia poetul îi cere să fie scut de întărire şi zid de mântuire.
Alexandru Macedonski îşi începe rugăciunea cu implorarea iertării. Ca orice om, poetul recunoaşte că a avut momente de îndoială, de trufie sau când se credea uitat de divinitate, însă, în toate aceste momente, Dumnezeu, cu marea Sa iubire şi înţelegere faţă de slăbiciunile omeneşti, nu l-a părăsit. Sunt frumoase versurile în care el conştientizează că există graţie puterii şi voinţei lui Dumnezeu pe care-L descrie: Eşti puterea înţeleaptă/ Şi justiţia cea dreaptă;/ Fă oricând ce vrei din mine./ Doamne, toate sunt prin Tine.
Duiliu Zamfirescu îşi începe rugăciunea mulţumind că nu a fost lăsat pradă ispitelor, apoi cere să fie învăţat să iubească, să poată fi pregătit să primească ce i-a fost hărăzit şi să nu se îndepărteze de credinţă: Dă-mi... puterea, ca să cred în al Tău har.
Elena Văcărescu îl prezintă pe Dumnezeu drept Atotputernic şi Creatorul lumii frumoase în care ea trăieşte: Tu arunci sclipiri de soare pe şesuri şi coline,/ Spre coastele în floare apleci copaci străbuni,/ Şi mările le legeni ca nişte cupe pline/ În ritmul fără stavili al marilor furtuni.
Ruga lui Ovid Densuşianu este simplă. El îi cere Domnului să-i răsplătească pe cei care-i poartă de grijă, să aibă spor în ceea ce face, gânduri senine, mângâieri.
Octavian Goga apare deznădăjduit în rugăciunea sa. Autoportretul îl arată: Rătăcitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/ Eu cad neputincios, Stăpâne,/ În faţa strălucirii Tale. El îi cere lui Dumnezeu să-i îndrepte paşii în misiunea sa, să facă faţă ispitelor care-i apar în cale, să îl înveţe să fie empatic faţă de cei care suferă.
Valeriu Gafencu Îl cheamă pe Iisus să le fie pavăză şi mângâiere celor din închisorile comuniste: Iisuse, Doamne, vino-n zori,/ Te cheamă cei din închisori,/ O, vino, mina luminează,/ Pe noi ne binecuvântează!
Capitolul al doilea îi este destinat lui Nichifor Crainic şi este însoţit de o prefaţă a doamnei Carmen Bulzan, care subliniază preocuparea poetului de a oferi cititorului trăiri poetice în care mărturiseşte că a trăit cuvântul lui Iisus. Doamna subliniază că Nichifor Crainic a trăit în adevăr şi în cultul îndrăznelii ca neînfricare profetică, cu însufleţire de misionar, semn al unui nobil eroism de credinţă creştină. Poezia lui Nichifor Crainic ilustrează frământările sufleteşti cotidiene, încrederea şi iubirea de Dumnezeu. Există mai multe momente de rugăciune ale poetului: dimineaţa, în amurg, sub cruce, toamna. El nu se roagă doar pentru sine, ci şi pentru pace, pentru rege, ţară sau dezlegări de taine. În tumultul vieţii care-l poate momi şi îndepărta de la calea cea dreaptă, Nichifor Crainic invocă: Doamne, dă-mi şi mie pacea Ta cerească,/ Miezul de tăcere al strigatei vieţi,/ Care înflăcărează din fricoşi profeţi,/ Măduva ce-mpinge vârful să-nflorească. Poetul Îl simte prezent pe Iisus în existenţa sa şi îşi exprimă o dorinţă: Rămâi în mine să Te simt statornic/ Contemporanul spiritului meu. Frapează în lirica lui Nichifor Crainic încrederea constantă, prezenţa divinităţii în viaţa sa şi acceptarea judecăţii drepte: Iar dacă pân-la moarte de Tine vrednic sunt,/ Dă-mi Raiul cu veci şi iadul pe pământ.
Un capitol aparte al antologiei cuprinde rugăciunile poeţilor contemporani. Am remarcat: Vasile Burlacu se roagă pentru sufletele celor care s-au dus, într-un text poetic scris la ieşirea din lagărul de muncă de la Borzeşti, în noaptea de 21/22 mai 1954; Nicolae Jinga îşi începe discursul liric de la un citat al psalmistului (Omul ca iarba) şi îşi îndeamnă semenii să se roage întru înţelepciune şi dintru vremelnicia întru iubirea Celui etern; Spiridon Popescu îşi acceptă sacrificiul pentru salvarea celor pe care-i iubeşte; Carmen Peregrina se roagă cu smerenie şi bucurie şi, convinsă de faptele sale făcute cu gând curat, acceptă ca după a mea faptă, fie-mi mie!; Alexandru Drăghici a fixat în rugăciunea sa o imagine din copilărie a prezenţei divine (Doamne al meu cu aripi subţiri/ Cum Te ştiam de mic prin mănăstiri); Vasile Derunc se roagă să reziste în faţa ispitirii şi să găsească vorbele potrivite pentru misiunea de îndrumător spiritual pe care o are: Iartă-mă, Doamne, cum eu pe alţii îi iert,/ Cu-nţelepciunea-nvăţăturii încerc să-i îndrept/ Şi-i fac să simtă că viaţa ne trece ca un râu,/ Să-nveţe să deosebească neghina de grâu.
Antologia Rugăciunile poeţilor este o mângâiere în căutarea identităţii spirituale.