Să cunoaştem şi să păstrăm vechile biserici

Se mai păstrează încă în Bucureşti numeroase mărturii de arhitectură bisericească medievală: fundaţii monastice domneşti, ctitorii ale familiilor boiereşti, zidiri ale negustorilor şi târgoveţilor începutului modernităţii valahe. Cercetarea trecutului acestor vechi lăcaşuri de cult, unele foste paraclise domneşti, altele foste biserici de mănăstire - cele mai multe ajunse acum biserici de parohie aflate între bulevarde şi clădiri moderne -, poate reconstitui pagini din istoria arhitecturii şi artei vechi, recupera cronologii uitate şi reface imaginea unei adevărate reţele de patronaj artistic în Bucureştiul ultimelor cinci veacuri.

Pentru acest patrimoniu construit al Bucureştiului vechi se cuvine să tragem un semnal de alarmă. Înnoirile şi prefacerile succesive pe care le-au cunoscut aceste zidiri au transformat în timp clădirile originare, modernizări şi refuncţionalizări, mai vechi sau mai noi, le-au diminuat valoarea istorică şi artistică. Termenul de monument istoric nu este o simplă formulă (care eventual îţi dă posibilitatea să accesezi fonduri), el arată că, pe lângă rolul lor liturgic, unele biserici au şi o funcţie identitară, istorică. Când vechile zidiri medievale încep să fie considerate documente materiale ale istoriei, adică de la începutul secolului al XIX-lea, ia naştere şi noţiunea de monument istoric. Aceasta implică însă şi o responsabilitate faţă de moştenirea artistică şi patrimonială: ea trebuie în primul rând cunoscută, valoarea ei trebuie făcută publică (prin studii, cercetări, publicaţii, materiale promoţionale) şi evaluată corect. Întâlnim încă multe inexactităţi, deformări şi preluări necritice în prezentarea datelor istorice ale bisericilor Capitalei. Micile pliante şi "istoricul" expus nu reuşesc întotdeauna să transmită informaţia exact şi concis. Sunt preluate propoziţii sau fragmente întregi din autori care au scris la începutul secolului trecut, lucruri pe care cercetări ulterioare le-au infirmat sau care pe teren nu mai există; descrierile sunt vagi, generale, se menţin la suprafaţă, nu informează vizitatorul. Volumele publicate în ultimul timp, care grupează bisericile cuprinse într-o protoierie, de exemplu, deşi au în principiu o intenţie bună, de repertoriere, nu se întemeiază pe o cercetare, şi preiau, în cele mai multe cazuri, aceste sumare date istorice pe care le-a oferit fiecare biserică în parte, cu aproximaţiile şi erorile ei. Ele rămân nişte ghiduri utile, dar atât, nu beneficiază nici măcar de o introducere care să încerce o tipologie, o încadrare stilistică în perioadele mari ale artei noastre medievale. Cunoscând mai bine aceste monumente, am putea avea grijă să nu confundăm epocile şi stilurile, să nu schimbăm sau să alterăm lucrurile, falsificând istoria monumentului. Pentru că unul din principiile fundamentale ale restaurării contemporane este cel al păstrării şi conservării monumentelor în substanţa lor originară. Restaurarea trebuie să folosească materiale compatibile cu cele vechi şi tehnicile tradiţionale de lucru, intervenţiile trebuie să fie discrete, să aibă ca scop redarea aspectului originar al monumentului. Reamenajarea spaţiului din preajma monumentului trebuie să ţină cont de stilul acestuia. Cunoaşterea caracteristicilor fiecărei epoci artistice ne-ar putea ajuta şi astfel nu am mai vedea ancadramente de piatră brâncoveneşti vopsite auriu, pridvoare din secolul al XVII-lea închise cu termopan, curţi şi alei pavate cu mozaicuri colorate sau decorate cu obositoare motive geometrice, faţadele falsificate cu şiruri de ocniţe şi arcade împodobite cu frescă sau mozaic. Toate acestea sunt intervenţii de înnoire după bunul plac, nu au nimic cu istoria monumentului, dimpotrivă, înseamnă falsificarea originalului istoric. La acestea putem adăuga lipsa de interes pentru autenticitatea şi valoarea ansamblului pictural, tradusă cel mai adesea în impunerea arbitrară a refacerii suprafeţelor pierdute, în solicitarea unor completări, adăugiri, repictări, vopsiri necorespunzătoare ale obiectelor de patrimoniu. Şi, nu în ultimul rând, putem aminti indiferenţa faţă de monument atunci când spaţiul de cult trebuie "optimizat": instalarea necorespunzătoare a aparatelor de aer condiţionat, a surselor de încălzire, a circuitelor electrice, aplicarea unor icoane sau obiecte decorative pe frescă. O pagină de istorie Mănăstirile Bucureştiului erau la vremea întemeierii lor bogat înzestrate de ctitori şi urmaşii lor, erau miluite şi întărite prin danii succesive, astfel încât ajung să fie stăpâne pe sate întregi, vii, locuri de prăvălii şi de case. Legea secularizării averilor mănăstireşti de la 1863 a avut efecte dramatice inclusiv asupra arhitecturii noastre bisericeşti. Treptat, aceasta e afectată de precaritatea resurselor şi de lipsa de interes a statului; secularizarea aduce o mutaţie radicală privind interesul pentru patrimoniul construit. Obştile se împrăştie, câte un egumen rămas singur nu mai poate întreţine clădirile pe care le are în grijă, în timp, acestea se ruinează. Rămase fără viaţă, chiliile se degradează, cad pradă timpului, capătă alte destinaţii. Din incintele mănăstireşti se salvează în cel mai bun caz biserica şi în jurul ei se reorganizează câte o nouă parohie. O altă rană în ţesutul mănăstirilor Capitalei lasă regimul comunist: în anii â80, două mari mănăstiri, ctitorii domneşti, sunt rase de furia demolatoare a dictatorului Ceauşescu: Cotroceni şi Văcăreşti. Erau ultimele fundaţii monastice impunătoare ale Evului Mediu românesc, expresie a unităţii de stil şi armoniei ajunse la apogeu: Mănăstirea Cotroceni, ctitoria lui Şerban Cantacuzino de la 1682, demolată în 1984, şi Mănăstirea Văcăreşti, ctitoria primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, demolată în anul 1986. După moartea lui Nicolae Mavrocordat, condiţiile politice şi economice ale domniilor fanariote vor fi de aşa natură, încât vor duce la dispariţia actului ctitoricesc princiar. În scurtele răstimpuri cât deţineau tronul Ţării Româneşti, domnitorii se arătau puţin interesaţi de ridicarea unor noi lăcaşuri de cult. În aceste condiţii, straturile sociale nou-ridicate devin tot mai dornice să construiască propriile biserici, gestul de a ctitori le aducea şi o legitimare a poziţiei sociale. Dar ctitoriile boierimii mici şi mijlocii, ale târgoveţilor şi breslelor sunt realizate cu mijloace mai modeste, tendinţa de simplificare a plasticii faţadelor se accentuează, decoraţia sculptată este mai puţină şi mai simplă; o epocă artistică îşi trăieşte acum sfârşitul. O cronologie a arhitecturii medievale a Bucureştilor Multe dintre bisericile vechi ale Capitaliei se păstrează într-o formă apropiată de original, analizându-le, putem urmări evoluţia arhitecturii noastre, care a creat, prin influenţe şi înrâuriri venite din afară şi prin contribuţia meşterilor locali, diferite tipuri de plan, de plastică decorativă, de proporţii între verticala şi orizontala lăcaşului de cult. Dintre ctitoriile voievodale ale Bucureştiului, cea mai veche care a ajuns până la noi este Biserica "Buna Vestire" a curţii domneşti, cunoscută acum sub numele Curtea Veche. A fost înălţată de Mircea Ciobanu la 1559, planul este influenţat de tipul triconc al bisericii Mănăstirii Cozia, în care pronaosul e acoperit cu o boltă semicilindrică, iar naosul încununat de o turlă. Ceea ce îi dă nota specifică este plastica decorativă a faţadelor realizate din fâşii alternative de cărămidă aparentă şi tencuială, interpretarea unui vechi sistem de construcţie care îşi are originile în arhitectura bizantină, preluat la noi odată cu Biserica "Sf. Nicolae Domnesc" de la Curtea de Argeş din veacul al XIV-lea. Aceleiaşi arii stilistice îi aparţin alte două biserici din veacul al XVI-lea, foste mănăstiri, Mihai Vodă, ridicată de Mihai Viteazul când era locţiitor al marelui ban (1589-1591) şi Mărcuţa, ctitoria lui Dan logofătul, de la 1587. Cu centrul la Curtea Veche, Bucureştii secolelor XVI-XVII se terminau spre nord-est, în dreptul actualei Biserici cu Sfinţi din Calea Moşilor; pe drumul ce ieşea din Bucureşti, în apropierea podului Colentinei, se ridica Mănăstirea Plumbuita, o adevărată incintă întărită, situată departe de oraş, ctitorită şi înzestrată din grija domnitorilor munteni. Deşi începuturile ei sunt mai vechi, felul în care o vedem astăzi se datorează lui Matei Basarab, unul dintre cei mai însemnaţi ctitori dintre domnii Ţării Româneşti, care o rezideşte la 1647. Tot lui Matei Basarab îi datorăm, în Bucureşti, şi Biserica "Sfinţii Apostoli", dar ea cunoaşte şi modificări ulterioare, în timpul lui Ştefan Cantacuzino. Aspectul celor două biserici este însă reprezentativ pentru ctitoriile muntene ale secolului al XVII-lea: faţadele albe sunt împărţite de un brâu în două registre, fiecare dintre ele decorat cu panouri terminate semicircular sau dreptunghiular. Ciubucele care încadrează aceste panouri alcătuiesc o reţea decorativă care împodobeşte suprafaţa pereţilor, soluţie pe care o regăsim şi la alte ctitorii din epocă, de pildă la Biserica "Sfânta Treime" (Radu Vodă), refăcută de Radu Mihnea în 1613, şi la actuala Catedrală patriarhală. Mănăstirea, ridicată pe dealul numit atunci "al podgorenilor" de către Constantin Şerban în anul 1658, avea să devină 10 ani mai târziu Reşedinţa mitropolitului Ţării Româneşti şi apoi, după 1925, a patriarhului României. Era cea mai falnică şi înzestrată ctitorie din oraş: în Bucureştii veacului al XVII-lea, în care locuinţele modeste ale târgoveţilor, dar şi conacele boierilor, schiturile sau hanurile se iveau răzleţe dintre grădini şi livezi, vederea tuturor era deschisă spre această impunătoare aşezare monahală, ridicată pe coama dealului, împrejmuită de ziduri groase, încununată de turnuri, foişoare şi turle. Ceea ce aduc nou în şirul zidirilor bucureştene biserica Mănăstirii Radu Vodă şi Catedrala patriarhală este tipul de plan, un plan ce a făcut istorie în arhitectura muntenească. El continuă seria tipologică începută la noi cu Biserica episcopală a Argeşului, ctitoria lui Neagoe Basarab de la 1517. Planul triconc cu turla pe centru, pronaos dreptunghiular supralărgit, acoperit de o turlă sprijinită pe douăsprezece coloane, îl regăsim la mai multe ctitorii domneşti: la biserica Mănăstirii Căldăruşani (1638), ridicată de Matei Basarab, la cea a Mănăstirii Cotroceni (1680), la cea a Mănăstirii Hurezi (1693) şi la cea a Mănăstirii Văcăreşti (1722). Toate erau gândite a fi şi necropole domneşti, părţile laterale ale pronaosului fiind destinate mormintelor ctitorilor. De la începutul veacului al XVIII-lea păstrăm mărturia unei alte ctitorii domneşti, Biserica "Sfântul Gheorghe Nou", ridicată din temelii de Constantin Brâncoveanu la 1701. Soarta ctitoriilor brâncoveneşti bucureştene nu a fost din cele mai bune, două dintre bisericile domnitorului martir - "Sf. Ioan Grecesc" şi "Sf. Sava" - sunt astăzi dispărute, iar Mănăstirea "Sf. Gheorghe" este mult refăcută, urmare a distrugerii suferite în timpul incendiului din 1847. Era o impresionantă mănăstire, împrejmuită de o incintă solidă, neîntrecută de alte construcţii din acea vreme. A rămas doar biserica, dar şi ea a cunoscut numeroase schimbări atât la interior, cât şi la exterior. Din această epocă a artei cantacuzin-brâncoveneşti se păstrează însă câteva biserici mai mici, ctitorii boiereşti, reprezentative pentru stilul arhitectural acum conturat. Aşa sunt bisericile Colţea (1698) şi Fundenii Doamnei (1699), ridicate de spătarul Mihail Cantacuzino, şi Biserica Doamnei (1683), ctitoria Mariei Cantacuzino, doamna voievodului Şerban Cantacuzino. Ceea ce particularizează ctitoriile spătarului Mihail Cantacuzino este bogăţia decorativă a elementelor care o împodobesc, o decoraţie sculptată sau stucată, ce nu mai e predominant geometrică ca în secolele trecute, ci alcătuită din elemente vegetale sau zoomorfe. Ancadramentul sculptat de la uşa Bisericii Colţea este semnificativ în acest sens, împodobit fiind cu capetele celor patru evanghelişti, însoţiţi fiecare de simbolul lor, de vrejuri de viţă cu ciorchini de struguri, de flori, de grifoni, totul încununat de vulturul bicefal, stema Cantacuzinilor. Nu mai puţin inedită este cealaltă ctitorie bucureşteană a spătarului Mihail, Fundenii Doamnei, unică în arhitectura noastră prin faţadele ei decorate în stuc cu motive florale, palate orientale, păuni, fântâni cu jocuri de apă de o mare exuberanţă decorativă, amintind prin desen şi tematică de miniaturile persane. Ariei stilistice a artei brâncoveneşti îi aparţin mai multe biserici din Capitală ridicate în întreg secolul al XVIII-lea. Nu mai sunt ctitorii domneşti - actul fundaţiilor princiare era deja în timpul domniilor fanariote în declin -, ci aparţin fie unor clerici (biserica Mănăstirii Stavropoleos, ridicată la 1724 de mitropolitul de Stavropola Ioanichie, Biserica cu Sfinţi a mitropolitului Daniil de la 1728), fie unor boieri mărunţi, negustori ori târgoveţi (Biserica Batiştei, ridicată de vătaful Manciu la 1764, Biserica "Sf. Elefterie" vechi a lui Maxim cupeţul de la 1744, Biserica "Sf. Ştefan", ctitoria lui Stoica clucerul de la 1768). Acestea, alături de bisericile Creţulescu, Foişor, Olari, Mântuleasa, Popa Soare, Sf. Nicolae-Negustori, se înscriu în ceea ce numim arta postbrâncovenească, cu toate fiind ctitorii ale unor "oameni noi", această nouă clasă socială care îşi va revendica de acum, tot mai susţinut, statutul de ctitor. Caracteristici generale ale arhitecturii acestor monumente de sfârşit de secol XVII şi început de secol XVIII sunt proporţiile mai înalte decât în veacurile precedente, decorul mai bogat, zidurile tencuite în alb. Brâul care împrejmuieşte biserica capătă importanţă, uneori are torul în formă de ghirlandă din flori şi frunze; la arcade, profilurilor cunoscute din secolele XVI-XVII li se adaugă unele forme orientale, apar ornamentele în stuc la exterior. Pridvorul este unul dintre elementele definitorii ale arhitecturii veacului al XVIII-lea. Este dreptunghiular, deschis, cu arcade pe coloane şi cunoaşte o mare varietate a decoraţiei, cu capiteluri, fusuri de coloane, piedestalele bogat împodobite. Aceasta ar fi o cronologie generală a bisericilor bucureştene a veacurilor XVI-XVIII, din care putem desprinde cu uşurinţă o concluzie: cu toate dărâmăturile, ruinările, pierderile şi înnoirile suferite, există încă monumente importante în Bucureştiul zilelor noastre. Când ne gândim că în istoria lui s-au succedat zeci de domnitori, că peste "acest nenorocit oraş au trecut de o sută de ori sabia, focul şi cutremurul", ne putem da seama ce preţ au asemenea mărturii pentru trecutul unui oraş. Ele sunt memoria noastră istorică, spirituală, afectivă, faţă de care suntem datori.