Viața trebuie să fie o Liturghie

În termenii lumii de astăzi se poate pune pe bună dreptate întrebarea: Sandu Tudor, viitorul Părinte Daniil, a avut un proiect concret de înființare a Rugului Aprins? Care era proiectul lui Sandu Tudor? Voi creiona în cele ce urmează un posibil răspuns.

Reamintesc și subliniez din start, nu se poate vorbi despre Rugul Aprins decât ca rod al unui șir organic de eforturi multiseculare, realizate de persona­litățile emblematice ale spiritualității româ­nești și europene. Insist, trei sunt vectorii care descriu, care caracterizează Rugul Aprins:

(1) Rugul Aprins are ca bază fundamentală căutarea isihastă – de ordin practic, existențial. Așadar, toate marile personalități ale căutării isihiei românești și universale au devenit prețioase borne de parcurs pentru membrii emblematici ai Rugului Aprins, un rol esențial jucându-l renașterea isihastă petrecută în jurul Sfântului Paisie de la Neamț.

(2) Rugul Aprins a însemnat un dialog continuu teologie – știință – cultură, de aceea va trebui luată în considerație efer­vescența interbelicului românesc și occidental. Mai ales în interbelic, România pășea deja curajos, fără complexe, în Europa, prin nenumărate perso­nalități care urmau să facă și să creeze fundamentale descoperiri sau opere, ceea ce îl determină pe Sandu Tudor să mediteze într-un articol asupra „universalismului românesc” (publicat în ziarul Credința, 30 noiembrie 1934, reluat în volumul Sandu Tudor Universalism românesc, Ed. Eikon, 2013, p. 49) - în sensul de aport esen­țial al românilor la cultura universală. Bună parte dintre confrații și prietenii de dinainte ori din generația sa urmau să confirme aceasta, cu strălucire: de la Mircea Eliade și Emil Cioran până la George Enescu, Constantin Brâncuși, Nicolae Paulescu sau Henri Coandă.

Întâlnirile grupului Criterion, coagulate la inițiativa lui Petru Comarnescu, inspirat de studiile sale în SUA, întâlnirile din jurul lui Jacques Maritain, petrecute în apropierea Parisului, la care au participat și câțiva viitori membri ai Rugului Aprins (Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, probabil și Alexandru Mironescu), excelenta relație de comunicare cu celelalte confesiuni creștine realizată prin eforturile Mitropolitului Tit Simedrea și ale pr. Benedict Ghiuș, ulterior, membri ai Rugului Aprins – toate acestea și nenumărate altele au generat un pat germinativ din care Rugul Aprins în mod necesar trebuia să se coaguleze și să rodească.

(3) Rugul Aprins a însemnat totodată comuniunea realizată și prin dialogul intelectualilor din lăuntrul clerului cu intelectualii mireni, dar și prin împărtă­șirea laolaltă a membrilor săi emblematici, căci aceștia erau părtași la Sfintele Taine ale Bisericii. Rugul Aprins nu a fost nicidecum o mișcare elitistă, cum ar crede unii, ci o bună rodire a Bisericii Ortodoxe Române, rodire care dăinuie până astăzi și continuă...

În sensul celor de mai sus, trebuie recurs la izvoare pentru a răspunde întrebării inițiale. Iar unul dintre aceste izvoare, căci există mai multe, este întâlnirea care a premers viitoarelor reuniuni de la Mănăstirea Antim, petrecută în zilele de 1-7 august 1943, la Mitropolia din Cernăuți. Intitulată Șapte zile de priveghere, această reuniune de suflet avea să fie organizată de Mitropolitul Bucovinei Tit Simedrea și de scriitorul Sandu Tudor (vezi art. „Retragerea duhovnicească de la Cernăuți”, Ziarul Lumina, 14 august 2024).

În chiar prima conferință, cea de deschidere, după cuvântul de întâmpinare al mitropolitului, vorbește Sandu Tudor, întrucât cel anunțat inițial în program, pr. Nicolae M. Popescu, nu a mai ajuns la Cernăuți, fiind bolnav. Precizez, cinci dintre conferințe s-au păstrat, inclusiv aceasta rostită inaugural de Sandu Tudor, fiindcă fuseseră stenografiate, apoi bătute la mașina de scris. Întrucât am avut acces cândva la arhiva originală, astăzi rătăcită pare-se, am păstrat foto după dactilograma inițială (reprodusă de Mitropolitul Antonie Plămădeală în volumul său intitulat Rugul Aprins, Ed. Mitropolia Ardealului, Sibiu, 2002).

Recitind această primă conferință a lui Sandu Tudor, se poate afirma că, într-adevăr, acesta avea un început de proiect, bine închegat. Fiindcă Sandu Tudor îndeamnă participanții să iasă din reflexele unor întâlniri formale, lumești. Iată un paragraf edificator: „Problema nu e să spunem lucruri interesante, cât să ne mărturisim un anumit stadiu la care suntem, și folosul cel mare ca din întâlnirea aceasta, care ar părea după mentalitatea obișnuită că s-ar putea ca oamenii care fac parte din astfel de cercuri să se desprindă de existența cercului, să rămână fiecare în mediul lui. Nu, întâlnirea aceasta concretă a noastră, sub auspiciile sub care am căutat să ne așezăm, are o importanță mult mai mare decât se pare: încercarea ca intelectualii să intre în trăirea sobornicească, într-un contact viu unii cu alții și din contactul acesta viu să poată ieși o împlinire pentru toți (subl. M.V.)”.

Mai departe, conferențiarul pledează pentru intrarea în ritmul organic, liturgic, al Bisericii, prin luarea aminte la calendarul zilei și prin ceea ce – Sandu Tudor nu o spune direct, dar se subînțelege – numim trezvie, fiindcă, subliniază acesta: „Omul cu mintea limpede își dă seama de tot ceea ce face...”

Nu în ultimul rând, precum în scrierile Sfinților Părinți, pe care Sandu Tudor îi frecventa cu asiduitate, acesta meditează cu asprime asupra limitelor și patologiei vieții intelectuale, în particular a celei românești, de nuanță ortodoxă...

În rezumat, chiar dacă cele „Șapte zile de priveghere” aveau un program în care, pe lângă participarea la Sfânta Liturghie și meditațiile zilnice asupra vieții sfinților zilei, erau prevăzute și conferințe ale unor mari personalități, precum pr. Benedict Ghiuș, Constantin Noica, Alexandru Elian, Paul Sterian, Sandu Tudor ș.a., organizatorul pune cu claritate accentul pe mărturia creștină și pe comuniunea întru Hristos. Căci, zice Sandu Tudor: „Pentru noi, știm fiecare dintre noi, dar atunci când te aduni doi sau trei în numele Realității acesteia care ne depășește, pe care nu îndrăznim s-o numim, ea lucrează printre noi și, dacă avem agerimea necesară, am ajuns la un stadiu de a vedea lucrurile duhovnicește, ne minunăm de lucrarea aceasta care e printre noi. Și atunci vedeți că introducerea aș vrea să spargă răceala aceasta care există între noi, cu toate că majoritatea suntem prieteni și ne cunoaștem, dar trebuie să mărturisim”.

Cu alte cuvinte, fie clerici, fie mireni, cu toții intelectuali, aceștia sunt invitați la a se deschide unii către alții întru Hristos, îndeamnă Sandu Tudor. Adică îi invită să nu se mai comporte precum la un banal simpozion al lumii de astăzi (cele antice aveau uneori o reală autenticitate și profunzime spirituală, conform unor cercetători, precum pr. Pierre Hadot, am putea adăuga). Este ceea ce s-a petrecut invariabil la întâlnirile propriu-zise ale Rugului Aprins, căci la Cernăuți nu a fost decât o pregustare a acestora.

Iar concluzia viitorului Părinte Daniil Sandu Tudor este că important este și cum îți trăiești viața, dincolo de aceste reuniuni și dialoguri: „Prin urmare, vom căuta să facem efortul personal de a ne recunoaște întâi insuficiența noastră și atunci imediat vom avea completarea în întâlnirea cu ceilalți și apoi înțelegerea unor probleme fundamentale spirituale, pe care de multe ori le știm și totuși nu le cunoaștem, pentru că asta e tragedia. Eu știu să vorbesc chiar și pentru prietenii mei care sunt preoți, tragedia de a cunoaște lucrurile, în definitiv de a nu ști nimic, adică de a nu ști în sensul viu al Cuvântului. Și atunci partea aceasta, aici e folosul acestor cercuri, în realitate. Dincolo de trăirea ritmică a Bisericii, dincolo de țelul Bisericii, dincolo de țel trebuie să umplem viața de toate zilele, să ajungi la ce spunea un călugăr din Muntele Athos, că viața trebuie să fie o Liturghie”...