Biserica strămoșească și poetul Mihai Eminescu

Anul 2025 se arată bogat în evenimente spirituale și culturale, căci Sfântul Sinod al Bisericii noastre l-a închinat Centenarului Patriarhiei Române și duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea. În Monitorul Oficial nr. 238 din 20 martie 2024 s-a publicat deja Legea nr. 53/2024 privind declararea anului 2025 drept „Anul Centenar al Patriarhiei Române”. În actul adoptat de Parlamentul României se evidențiază necesitatea organizării de activități și evenimente prin care să se omagieze memoria tuturor celor ce s-au ostenit pentru recunoaș­terea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și dobândirea rangului ei de Patriarhie. De asemenea, la inițiativa Academiei Române și a Academiei de Științe a Republicii Moldova, 2025 a fost declarat „Anul Eminescu”, deoarece la 15 ianuarie se împlinesc 175 de ani de la nașterea „omului deplin al culturii române”.

Într-un astfel de context ne vom referi la ata­șa­mentul poetului Eminescu față de credința de veacuri a poporului român, dar și față de instituția Bisericii strămoșești. Acestea nu reprezintă subiecte noi; dimpotrivă, ele au mai fost prezentate în numeroase conferințe, emisiuni sau articole și studii în care biografii ori criticii literari au evidențiat varii aspecte legate de tema enunțată. Cum opera literară, dar și cea gazetărească ale lui Eminescu îl fac inepuizabil, încerc să adaug la cele menționate câteva extrase de astă dată din publicistica eminesciană, nădăjduind să întăresc ceea ce s-a spus în nenumărate rânduri: Eminescu a fost un om profund religios și a înțeles pe deplin locul și rolul Bisericii Ortodoxe în devenirea noastră spirituală, culturală și națională. El s-a dovedit un fiu devotat al Bisericii străbune, apărând-o cu demnitate și responsabilitate. Ba chiar am putea spune că s-a arătat un vajnic susținător al ei, cu putere în cuvânt, împotriva unor presiuni externe asupra Ortodoxiei româ­nești la acea vreme, recunoscându-i Bisericii meritul de a fi cea dintâi școală a neamului și numind-o „mama spirituală a po­porului român”.

În legătură cu credința și trăirile sale personale, iată ce scria la 16 aprilie 1878, într-un articol din ziarul „Timpul”, dedicat sărbătorilor pascale din acel an: „... auzind vechile istorisiri despre suferințele, moartea și învierea blândului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca și când ieri proconsulul Pilat din Pont și-ar fi spălat mâinile rostind acea mare și veșnică îndoială a omenirii: ce este Adevărul?”. Autorul articolului, în încercarea de a răspunde fireștii întrebări dacă societatea din timpul său mai respectă valorile Evangheliei Mântuitorului Hristos, se folosește de profunda rugăciune compusă de Calist, Patriarhul Constantinopolului: „nu numai dragostea Ta am lepădat, ci și ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm și unul altuia trupurile mâncăm prin felurite lăcomii și prin nedreaptă voință a noastră”. După citarea atotcuprinzătoarei rugăciuni, ziaristul Eminescu conchide: „rar ni s-a întâmplat să vedem rânduri scrise cu atâta con­știin­ță de caracterul omenesc”, și continuă printr-o emoționantă adresare directă către Dumnezeu: „Tu ești bun, recunoaștem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de Tine să răsplătești răutatea noastră, pentru că ai sta în contrazicere cu calitățile Tale de atotbun, îndelungrăbdător și lesne iertător”.

Aceluiași moment sărbătoresc, Învierea Domnului, gazetarul Emi­nescu îi mai dedică un articol intitulat Și iarăși bat la poartă, publicat la 12 aprilie 1881; aici exprimă prin cuvinte alese recunoș­tința față de jertfa supremă a Mântuitorului, concluzionând că Evanghelia lui Hristos constituie „cartea după care se crește omenirea de două mii de ani”.

Nu știm dacă Eminescu a mers vreodată într-un pelerinaj în Sfântul Munte Athos, dar cert este că știa foarte bine istoria acestei „republici eclesiastice” sau „republică a călugărilor”, așa cum îi plăcea poetului să numească Athosul. Și nu doar că îi cunoștea istoria, ci mai cu seamă stăpânea foarte multe informații cu privire la contri­buția Țărilor Române pentru a salva existența „grădinii Maicii Domnului” după ocupația turcească, atunci când nenumărate moșii se dăruiseră de către domnitorii și boierii din Țările Române, chiar așezăminte călugărești bogate, bani și odoare necesare supravie­țuirii mănăstirilor, schiturilor și chiliilor athonite.

Într-un articol din 10 august 1878, publicat în același cotidian „Timpul” din București, intitulat Din istoria mănăstirilor închinate, Eminescu înfățișează o succintă istorie a Muntelui Athos și a modului de organizare a vieții monahale de acolo, prezentând la final o scrisoare a arhimandritului Chiriac, botoșănean la origine, cârmuitorul unui schit sau al unei chilii românești a cărei biserică avea hramul „Întâmpinarea Domnului”, dependentă canonic de Mănăstirea Cutlumuș, veche ctitorie a Basarabilor. Acesta venea cu rugămintea de a fi ajutat la întemeierea unei biblioteci în respectiva așezare prin donarea de cărți sau orice alt fel de bunuri pentru sprijinirea așezării monastice.

Nu de mic interes sunt și alte teme bisericești abordate de Eminescu în felurite articole publicate în același cunoscut ziar central: suferința credincioșilor ortodocși din Transilvania; problema secularizării vieții creștinești după Revoluția Franceză; cinstirea unor fețe bisericești de la noi, precum Mitropolitul Silvestru Moraru Andrievici; necesitatea construirii unei catedrale ortodoxe în capitala țării, problema mănăstirilor închinate; însemnătatea limbii cărților de cult, reiterând necesitatea nu a tipăririi cărților bisericești cu grafie latină, ci diortosirea textelor acestora și multe altele.

Momentul recunoașterii Autocefaliei Bisericii noastre Ortodoxe, 25 aprilie 1885, l-a găsit pe Eminescu într-o situație nu foarte bună. Destul de bolnav, stătuse internat la Spiridonie în Iași, chiar la începutul anului, iar în vară deja plecase la Odessa pentru tratament. Altfel cred cu tărie că ar fi reflectat pe larg în articolele sale asupra mult-așteptatului act istoric, cu urmări semnificative în viața bisericească și de stat din Regatul României, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Importanța locului și rolului Bisericii Ortodoxe în devenirea noastră națională Eminescu a exprimat-o în numeroase rânduri. De aceea închei acest material cu o profundă cugetare de-a sa referitoare la Biserica strămoșească: „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și a unificat limba noastră; ea ne-a ferit de înghițirea altor popoare cotropitoare, ea este arma de apărare și sprijinitoarea milioanelor de români. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal, și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e” (din articolul Liber-cugetător, liberă-cugetare, în ziarul „Timpul”, 2 februarie 1879).