Sfântul Antipa de la Calapodeşti, marele nevoitor din Tebaida Nordului

Mănăstirea Valaam, supranumită Athosul Nordului, aflată pe insula cu acelaşi nume din partea nordică a lacului Ladoga, în arhipelagul rusesc Kareliya, alcătuit din circa 50 de insuliţe, este cea mai iubită mănăstire-lavră din nord-vestul Rusiei. Este un loc prielnic pentru liniștire, pocăință și rugăciune isihastă, un loc al unirii omului cu Dumnezeu. Întemeiată la anul 992 de către doi sfinți monahi greci, Savatie și Gherman, mănăstirea a devenit unul dintre cele mai mari centre monahale din Rusia. Credincioși, monahi, ierarhi, teologi, scriitori, poeți, demnitari au găsit aici locul potrivit pentru nevoințe duhovnicești. Aici a trăit timp de 17 ani şi Sfântul Antipa de la Calapodeşti. 

De-a lungul istoriei, Mănăstirea Valaam a fost o adevărată „industrie” și „uzină” a sfințeniei, loc de duhovnicie și cultură, unde s-a alcătuit cea mai interesantă colecție patristică de scrieri isihaste, „Sbornicul”. Între marii sfinți părinți cuvioși isihaști care au trăit aici se numără și un sfânt român, Cuviosul Antipa de la Calapodești. Canonizat în anul 1906, în Sfântul Munte Athos, sub numele Cuviosul Antipa Athonitul, el este cinstit de Biserica Ortodoxă Română din anul 1992, iar de Biserica Ortodoxă Rusă din anul 2000, cu data de prăznuire 10 ianuarie. Astfel, Sfântul Antipa se alătură marilor sfinți ai sinaxarului lunii ianuarie: Ioan Botezătorul, idealul vieții îngerești în trup omenesc, Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, Pavel Tebeul, Teodosie și Gheorghe Hozevitul, Vasile cel Mare, Grigorie și Ioan Gură de Aur, Atanasie și Chiril, Efrem Sirul, Maxim Mărturisitorul și Serafim de Sarov (1754-1833). Marelui Sfânt Serafim, făcătorul de minuni, vindecătorul de boli, cel iubit și cinstit în Rusia, Ucraina, România, Grecia, Bulgaria, Serbia, se alătură Sfântul nostru isihast Antipa de la Calapodești (1816-1882), care este pentru noi un „Sfânt Serafim de Sarov al românilor”.

Cuviosul Antipa este un sfânt făcător de minuni încă din pântecele maicii sale, asemenea Sfântului Ierarh Nicolae. Dacă arhimandritul Pimen, cronicarul și hagiograful Valaamului, i-a alcătuit prima biografie în care evidenția înălțimea sfințeniei Cuviosului Antipa, scriitoarea rusă Lidia Meșkova (membră a Uniunii Scriitorilor din Moscova) i-a închinat sfântului o minunată ­biografie, intitulată „Taina veacului ce va să fie: Viața și nevoințele Cuviosului nostru Antipa de la Calapodești”. Cercetând multe scrieri din arhivele valaamite și moscovite, evlavioasa scriitoare consideră că Sfântul Antipa este unul dintre cei mai mari sfinți ortodocși ai ultimelor secole, din familia marilor sfinți ai Ortodoxiei Ruse: Serafim de Sarov, Serghie de Radonej și Alexandru de Svir. Ea descrie, de asemenea, contextul istoric al vieții Sfântului ­Antipa și marea evlavie a credin­cioșilor ortodocși moldoveni, râvna lor pentru Ortodoxie și pentru sfintele nevoințe.

Deprinderea rugăciunii lui Iisus

Sfântul Antipa s-a născut la Calapodești, în anul 1816, în familia evlaviosului diacon Gheorghe Constantin Luchian, primind la Botez numele Alexandru. ­Mama sa, Ecaterina, mai apoi schimonahia Elisabeta, l-a dobândit ca prunc după multe rugăciuni și l-a născut fără durere, micul Alexandru fiind făcător de minuni încă de la nașterea sa. Asemenea Sfântului Serghie de Radonej, ­care a strigat de bucurie de trei ori din pântecele maicii sale, în timpul Sfintei Liturghii, Alexandru era înzestrat cu daruri supra­firești. În timpul sarcinii, mama sa simțea că o învăluie o lumină cerească și o mare bucurie duhovnicească, iar la nașterea copilului, spre mirarea tuturor, nu a simțit dureri.

Toți s-au minunat de pruncul care era diferit de ceilalți copii. Stătea ore întregi în rugăciune și contemplație, lua șerpi veninoși în mână ca pe niște porumbei fără să-l vatăme, făcea minuni și răspândea o slavă cerească ce-i făcea pe ceilalți copii să se închine în fața lui. Însă, asemeni Sfinților Grigorie Palama și Serghie de Radonej, nu putea învăța carte în mod natural, pentru care avea o mare iubire. Dascălul îl îndemna să învețe o meserie, însă Alexandru spunea: „Voi citi toată viața cărțile sfinte”. După multe rugăciuni fierbinți, cu postiri, privegheri și lacrimi, el a primit de la Hristos darul învățăturii de carte.

Când avea doar 9 ani, tatăl său s-a mutat la Hristos, iar Alexandru a învățat meşteşugul legătoriei de carte pentru a-și întreține familia. Deși a deprins bine această meserie, sufletul său nu era împăcat, mulțumit cu viața obișnuită a lumii. Astfel, într-o noapte dedicată rugăciunilor fierbinți, o lumină cerească l-a învăluit, descoperindu-şi vocația. I-a făgăduit lui Dumnezeu că se va călugări, astfel că, la 20 de ani, părăsește în taină casa părintească şi merge la Marea Lavră a Neamțului. Căzând în genunchi în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, prin minune, perdeaua care o acoperea s-a deschis singură. Dar, cunoscând Dumnezeu vitejia sufletului său, nu a îngăduit ca tânărul Alexandru să fie primit în raiul duhovnicesc al mănăstirii ocrotite de Preacurata, ci i-a deschis ostașului Său o cale plină de greutăți și de ispite, pe care le va birui.

Ajunge, în 1836/1837, la Mănăstirea Căldărușani, unde stă doi ani, făcând ascultări și munci grele, fără să aibă chilie și haine şi dormind pe afară, pe dușu­meaua bucătăriei sau la paznicul mănăstirii. Îl cunoaște pe pustnicul Ghedeon, de la care deprinde rugăciunea lui Iisus, pe care o va practica toată viața. Dumnezeu cheamă mereu spre înălțimi duhovnicești pe alesul Său, astfel că ajunge la Mănăstirea Brazi, unde era stareț cel mai vestit duhovnic al vremii, din Moldova și Țara Românească, arhimandritul Dimitrie. Pe când acesta trăia în pustie, a avut o vedenie în care Sfințitul Mucenic Teodosie de la Brazi îi vestea că va găsi o comoară, o căldare plină cu bani de aur din care va construi o mănăstire și trei schituri. „Când vei termina al treilea schit, vei găsi și moaștele mele”, i-a spus sfântul, ceea ce s-a şi întâmplat. Când arhimandritul Dimitrie a vrut să-și sape mormântul, în curtea celui de-al treilea schit construit a găsit moaștele Sfântului Teodosie. Era de faţă şi Sfântul Antipa, care a sărutat sfintele moaște ce răspândeau o plăcută mireasmă. Acest minunat părinte Dimitrie l-a tuns pe fratele Alexandru în monahism cu numele Alimpie, dându-i, spre surprinderea tuturor, binecuvântarea și ascultarea de a merge la Sfântul Munte Athos.

Nevoințele din Sfântul Munte

Sfântul Antipa ajunge la Sfântul Munte Athos în anul 1938. Se așază lângă Cuvioșii pustnici Nifon și Nectarie, viitorii întemeietori ai Schitului românesc Prodromu. Mare isihast și stareț, cunoscut în Sfântul Munte, Țările Române și Rusia Țaristă, Cuviosul Nifon îl sfătuiește pe tânărul monah să facă o vreme ascultare într-o mănăstire de obşte grecească. Astfel intră în obștea Mănăstirii Esfigmenu, unde trece prin toate ascultările (în special la bucătărie) vreme de patru ani. În mănăstire domneau liniștea duhovnicească și buna rânduială, prielnice pentru sporire duhovnicească. Aici a fost o vreme stareț Sfântul Ierarh Grigorie Palama, isihastul și marele făcător de minuni. Tot aici se nevoise Sfântul Antonie de la Pecerska, întemeietorul monahismului rus, care se bucură și astăzi de o aleasă cinstire în mănăstire.

Sfântul Antipa a trăit aici alese bucurii duhovnicești, dar și o stare de părăsire a harului dumnezeiesc pentru o vreme, fapt care-l face să se întoarcă în pustie, la părintele său duhovnicesc, Sfântul Cuvios Nifon. Acesta îl tunde în marea schimă, dându-i numele Antipa, iar cu binecuvântarea marelui duhovnic Eftimie, duhovnicul comun al celor doi, se sălășluiește în pustnicie la o chilie părăsită. Aici va suferi multe ispite, lipsuri și neajunsuri, dar va gusta din nou harul rugăciunii neîncetate, căci „pustia e mai dulce ca mierea”, spunea părintele său, Sfântul Nifon. La acea chilie părăginită a găsit o icoană a Maicii Domnului, pe care o restaura un cuvios părinte iconar, Paisie din Kiev. Icoana s-a restaurat singură, până la urmă, prin minune dumnezeiască, dovedindu-se făcătoare de minuni.

Când muncitorul care repara sărăcăcioasa chilie a Cuviosului Antipa s-a îmbolnăvit de holeră, sfântul a alergat la rugăciune în liniștea pădurii. În urma rugăciunilor sale, o lumină plină de bună mireasmă a ieșit din icoana Maicii Domnului care l-a vindecat pe muncitor, iar când sfântul s-a întors din pădure, l-a găsit lucrând. În pustie a dobândit darul lacrimilor, al rugăciunii de foc, al facerii de minuni, al vederii cu duhul și al izgonirii demonilor, daruri pe care le va păstra ca duhovnic spre mântuirea multora, până la sfârșitul vieții. Tot aici îl întâlneşte pe pustnicul isihast Leontie (rus născut în Moldova), cu care va lega o prietenie duhovnicească pentru veșnicie.

Când Sfinții Cuvioși Nifon și Nectarie au început construirea Schitului românesc Prodomu (1952-1866), l-au chemat și pe Sfântul Antipa să li se alăture, devenind astfel unul dintre stâlpii duhovnicești ai noii mănăstiri. Hirotonit ieromonah și duhovnic, Sfântul Antipa va fi vreme de 15 ani chelarul, duhovnicul și economul schitului. Spre mulțumirea Sfântului Nifon, părintele său duhovnicesc, când acesta era plecat perioade îndelungate din Sfântul Munte pentru colecte, viața duhovnicească și gospodărească a monahilor era trăită la cel mai înalt nivel datorită Cuviosului Antipa. Prin exemplul său personal, prin râvna și învățăturile sale, el era lumina din sfeșnicul schitului athonit. Plin de lumină dumnezeiască și de har, el împlinea cu acrivie asprele nevoițe monahale, dar mai mult era un izvor de tărie și înțelepciune pentru toți ceilalți nevoitori prodromiți și athoniți, care-l cinsteau cu multă evlavie.

Plecarea de la Muntele Athos

Făcând ascultare de starețul său, Sfântul Antipa va părăsi pentru totdeauna Athosul iubit pentru a veni la metocul prodromit din Iași, unde va realiza o importantă lucrare duhovnicească. În strânsă legătură cu Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei, el va fi duhovnicul cel sfânt și luminat al multor credincioși, monahi și monahii. Pentru a păstra în mijlocul ispitelor lumii harul și sfințenia dobândite în anii de nevoință pustnicească, el postea câte 3-4 zile, chiar o săptămână, practicând mereu rugăciunea lui Iisus și făcând noaptea mii de metanii. Prezența unui cuvios athonit, care trăia în lumina, pacea și focul harului dumnezeiesc, în mijlocul unei cetăți multiculturale și etnice, a atras setea de sfințenie a oamenilor. Nevoințele Sfântului Antipa în Cetatea Iașilor i-a umplut de lumină pe credincioșii moldoveni. Darnici din fire și cu inimă bună, ei au umplut de daruri metocul prodromit.

Darurile curgeau spre Prodromu, dar și nevoile erau tot mai mari, odată cu dezvoltarea schitului, așa că harnicul și Sfântul stareț Nifon a organizat o nouă colectă în Rusia Țaristă, unde era cunoscut ţarului și ierarhilor. Nu putea să nu-l ia cu el şi pe cuviosul și îmbunătățitul ieroschimonah Antipa. Sfântul iubitor de liniște, rugăciune și înstrăinare l-a prevenit însă: „Dacă vin, o să fiu al lor. Nu o să mă mai întorc niciodată”. Astfel au început o călătorie duhovnicească în care Sfântul Antipa, prin harul său, vreme de un an, a adunat daruri și bani pentru schit, în valoare de peste 30.000 de ruble. A avut ocazia să cunoască adânca evlavie a poporului rus, predispoziția spre nevoință, credință, rugăciune, precum şi marea iubire față de sfinți. La deshumarea moaștelor Sfântului Ierarh Tihon de Zadonsk, la a cărui canonizare a fost de față, a văzut cum zeci de mii de pelerini au stat toată noaptea, neclintiți în rugăciune. Aceeaşi evlavie a văzut-o şi la credincioșii din Moldova și Țara Românească, unde sute de mii de pelerini alergau la Sfânta Parascheva și la Sfântul Dimitrie.

A devenit cunoscut mitro­poliților de Moscova și Sankt Petersburg, dar mai ales a cunoscut Mănăstirea Valaam, locul isihiei. A trăit ca străin în acest loc sfânt de rugăciune şi a considerat că este cel mai mare dar pe care i-l oferă Dumnezeu, prin mijlocirile Preacuratei Maicii Sale. După ce a trăit o cumplită întristare, căci vaporul cu danii în valoare de 30.000 de ruble s-a scufundat în Marea Neagră, a reușit o nouă colectă în Moscova și împrejurimi, bucurându-i pe părinții pro­dromiți cu darurile trimise.

Închinovierea la Mănăstirea Valaam

Cu binecuvântarea starețului său, Sfântul Nifon, şi a Mitropolitului de Moscova, un cunoscut al starețului, a făcut o cerere către Mitropolitul de Sankt Petersburg pentru a fi închinoviat pentru totdeauna în Mănăstirea „Schimbarea la Față” de la ­Valaam, lucru care s-a întâmplat. A viețuit aici timp de 17 ani (1865-1882), la Schitul „Tuturor Sfinților”. A trăit într-o sărăcie de neimaginat, fără pat în chilie, doar cu o rogojină, folosind o măsuță drept analog și un toiag de sprijin pentru rugăciunile de noapte, însă aici s-a împlinit dorul său de a se uni desăvârșit cu Hristos. Călugării valaamiți îl cinsteau ca pe un mare sfânt și cuvios, care avea rugăciunea inimii, darul clarviziunii, al facerii de minuni (vindecări de boli), fiind un îndrumător duhovnicesc vestit în părțile de nord ale Rusiei. Părintele nostru Ioanichie Bălan îl descrie în Patericul românesc astfel: „Cea mai mare nevoință a Cuviosului Antipa era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea duhurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești. Săvârșea adesea Dumnezeiasca Liturghie și se ruga mult pentru lume și pentru țara în care s-a născut”.

Ultimele săptămâni de viaţă le-a trăit doar cu Sfânta Împăr­tășanie, iar într-o zi de Duminică, după ce s-a împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului, cu lumânarea de ceară aprinsă, sub privirile ucenicului de chilie, a plecat în lumină, pace și bucurie la Hristos. A închis ochii pentru cele pă­mântești, deschizându-i în lumina veșniciei, ultimele sale cuvinte fiind: „Leontie! Leontie! Leontie!”. Fără îndoială că bunul său prieten și cuvios athonit a venit să-l întâmpine cu bucurie în ceasul plecării sale, așa cum Avva Antonie a venit la Avva Sisoe. Singura sa avere a fost icoana Maicii Domnului adusă de la Athos. Această icoană făcătoare de minuni, numită „Valaamita”, se află azi la Mănăstirea Noul Valaam din Finlanda. În limba finlandeză, Valaam înseamnă „ţinutul înalt”.

Sfântul Antipa a lăsat lavrei Valaamului amintirea unui om ceresc și înger pămânesc. Precum în copilărie la Calapodești, unde nu alunga șerpii veninoși, ci îi lua în mână cu dragoste, iar ei îl încolăceau cu blândeţe, așa făcea și aici, astfel că aceste vederi minunate, care aduc pe pământ viața și fericirea edenică, au lăsat în nordul Rusiei iubirea și cinstirea pentru un mare sfânt, duhovnic și făcător de minuni. Nimic nu-i apropie pe oameni mai mult de Hristos ca prezența unui sfânt. Nimic nu-i ajută să descopere frăția și filiația Părintelui ceresc ca viața și învățătura cu fapta a unui sfânt. Trecând peste granițele etnice, sfinții ne readuc în viața edenică, ne fac să trăim anticipat în viața ce va să fie, Împărăția lui Dumnezeu, unde toți vom fi una.

Câtă mulțumire și dragoste datorăm noi minunatului Sfânt Antipa, luceafărul cel luminos de pe bolta sfințeniei românești! Cu minunare, credință, umilință și lacrimi ne rugăm să mijlocească calea noastră spre Hristos: „Peste pământ arcuindu-te ca un curcubeu, ai ajuns din Sfântul Munte în Athosul de la miazănoapte, Valaam. O, Sfinte Părinte Antipa, mult lăudatule, asemenea mult minunaților bătrâni ai Moldovei te-ai făcut; și acum, locuind în slava cerescului Valaam, roagă-L pe Hristos Dumnezeul nostru să ne povățuiască pe calea îngerească”.