„Să dai, Dumnezeule, sănătate celor ce se ung cu acest untdelemn...“

Mărturiile cu privire la Taina Sfântului Maslu sunt extrem de rare în primele trei secole. La început, această Taină nu avea un oficiu liturgic separat, ci, la fel ca şi celelalte Taine, era unită cu celebrarea euharistică. Cunoaştem faptul că, la finalul Sfintei Liturghii, aşa cum era aceasta săvârşită în perioada respectivă, diaconii duceau Sfintele Taine persoanelor bolnave sau întemniţate. Însă la Sfântul Ipolit al Romei găsim o mărturie esenţială care vorbeşte despre un ulei special care era sfinţit pentru persoanele bolnave.

Lipsa surselor privitoare la Taina Sfântului Maslu din primele trei secole nu este un element care să sprijine vreo ipoteză legată de o eventuală absenţă a acestei Taine în perioada respectivă. Trebuie să ne aducem aminte că primul secol a fost unul plin de evenimente importante, odată cu apariţia Bisericii la Cincizecime şi propovăduirea Apostolilor în lumea întreagă. Raritatea surselor din primele secole - o problemă? Creşterea Bisericii a fost însoţită de multe semne minunate, printre care s-au numărat şi vindecările miraculoase. Sfânta Scriptură însă, prin pasajele deja consacrate (Marcu 6, 13 şi Iacov 5: 14-16), confirmă încă o dată existenţa unui ritual de rugăciune şi ungere cu untdelemn a bolnavilor. Nu ştim în ce consta acesta în mod concret, dar putem să fim siguri de faptul că a reprezentat formula de bază pentru extinderea ulterioară a slujbei, petrecută în perioada secolelor IV-XII (Charles Gusmer, And You visited Me: Sacramental Ministry to the Sick and Dying, Liturgical Press, Collegeville, 1990, pp. 5-6). O formă clară de vindecare fizică şi spirituală, în afara oricărei ungeri cu untdelemn sau tratări miraculoase, a fost reprezentată de Sfânta Euharistie. În mod clar primii creştini considerau Împărtăşania ca aducând o vindecare asupra omului ca întreg. Sfântul Ignatie a numit Împărtăşania "leacul nemuririi". Însă nici un creştin nu a considerat că simpla împărtăşire cu Tainele sau ungerea cu untdelemn sfinţit urma să îi aducă o vindecare magică. El rămânea conştient că doar voia lui Dumnezeu putea să îl ridice din patul bolii sale. În primele veacuri, Împărtăşania era dusă bolnavilor de către diacon sau de către preot. Totodată, bolnavii primeau şi anumite daruri sfinţite în cadrul celebrării euharistice şi care fuseseră aduse de către ceilalţi credincioşi pentru a putea fi împărţite. O asemenea mărturie este înregistrată şi în lucrarea Tradiţia Apostolică, scrisă de Sfântul Ipolit al Romei la începutul secolului al III-lea. "În caz de necesitate, dacă nu este prezbiter, diaconul să dea bolnavilor semnul [signum] cu râvnă, şi după ce va fi dat cât va fi necesar, când va fi primit ceea ce se împarte, să mulţumească şi să le consume acolo. Dacă primeşte cineva şdaruriţ ca să le aducă unei văduve, unui bolnav, sau celui ce se ocupă de cele ale Bisericii, să le aducă în acea zi. Şi dacă nu le-a dus, să le ducă în ziua următoare, sporind din ale lui cele ce erau, fiindcă la el a rămas pâinea săracilor" (Sfântul Ipolit al Romei, Tradiţia Apostolică, XXIV, în: "Canonul Ortodoxiei", trad. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 583). Considerăm că în prima parte a pasajului se vorbeşte în principal de Darurile euharistice, în timp ce în cea de-a doua se face referire la diversele pomeni de haine sau mâncare care trebuiau duse bolnavilor sau persoanelor sărace. Aşadar, Biserica avea încă de la început un sistem de ajutorare a persoanelor aflate în situaţii dificile. Bolnavii se aflau şi ei printre acestea şi beneficiau de un sprijin important. Acest sprijin însă nu era doar de natură socială, prin aducerea de hrană şi îmbrăcăminte, ci şi unul duhovnicesc, deoarece bolnavii primeau Sfintele Taine prin intermediul diaconilor şi, atunci când exista şi o sfinţire specială, untdelemn binecuvântat de episcop. Ofranda de untdelemn Rugăciunea de sfinţire a untdelemnului care era oferit inclusiv bolnavilor păstrează însă anumite ambiguităţi. Ea cuprinde următoarele pasaje: "Dacă aduce cineva drept ofrandă untdelemn, [episcopal] să mulţumească în aceeaşi ordine ca şi la pâine şi vin. Să mulţumească însă nu spunând aceleaşi cuvinte, ci în acelaşi sens astfel: - Ca sfinţind acest untdelemn, să dai, Dumnezeule, sănătate celor ce se ung cu el şi gustă din el. Aşa cum ai uns împăraţi, preoţi şi profeţi, tot aşa să dea celor ce gustă din el şi se folosesc de el întărire şi sănătate" (op. cit., p. 575). Este foarte interesantă precizarea făcută de Sfântul Ipolit al Romei înainte de exprimarea rugăciunii. Episcopul care a prezidat la Sfânta Liturghie, sfinţind pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului, este acelaşi săvârşitor al acestui act liturgic. Se cere, însă, evitarea unei repetări a anaforalei liturgice (care cuprinde Sfinţirea Darurilor) în vederea sfinţirii untdelemnului. Trebuie să amintim aici că, în primele veacuri, nu exista o rugăciune de sfinţire standardizată şi că, adesea, episcopii improvizau pe loc. Acest fapt nu însemna însă că Cinstitele Daruri nu mai erau sfinţite. Lucrarea Duhului plinea slăbiciunea umană. Ce trebuie remarcat în plus aici este că Sfântul Ipolit îndeamnă la o păstrare a sensului rugăciunii de sfinţire, nu a cuvintelor! Aşadar, oficiantul (episcopul în acest caz) trebuia să păstreze acelaşi Duh de rugăciune şi simţire duhovnicească înainte de a binecuvânta untdelemnul. Scopul principal al untdelemnului sfinţit constă în acordarea sănătăţii persoanei care se unge sau gustă din el. Ungerea diverselor părţi ale corpului sau consumarea untdelemnului binecuvântat erau încă de la început cele două modalităţi de utilizare ale sale. Până în prezent untdelemnul sfinţit la Maslu este utilizat fie pentru ungerea bolnavului, fie pentru gătirea meselor acestuia. Ungerea împărătească Analogia făcută de Ipolit al Romei între ungerea împăraţilor, preoţilor şi profeţilor şi a persoanelor care se află acum în diverse nevoi şi suferinţe este absolut remarcabilă. Practic, acest untdelemn binecuvântat nu se adresează exclusiv bolnavilor, deoarece un al doilea scop este enunţat în fraza finală a rugăciunii, şi anume: întărirea [fizică şi sufletească]. Împăraţii, preoţii şi profeţii erau consacraţi prin ungerea cu untdelemn binecuvântat. Acesta era un semn al începerii slujirii lor, dar şi unul al pogorârii Duhului Sfânt asupra lor şi a ocrotirii Sale ulterioare pe care Acesta le-o acorda. Aşadar, considerăm că aici întâlnim un argument solid în vederea participării persoanelor sănătoase la slujba Sfântului Maslu. Taina Maslului nu este o slujbă doar pentru cei bătrâni şi bolnavi, ci şi pentru creştinii care se află în putere şi care au nevoie de o întărire sufletească. Regenerarea unui om nu se regăseşte numai în vindecarea bolii de care suferă fizic, ci mai ales a rănilor sale sufleteşti. Desigur, ne putem spovedi, ne putem împărtăşi, dar din când în când ar fi bine să mai frecventăm şi slujba frumoasă a Sfântului Maslu. Chiar dacă nu simţim nici o apăsare a conştiinţei, nici un ghimpe în trup al bolilor fizice, este bine măcar să îi înconjurăm cu toată dragostea noastră pe cei care au nevoie de o eliberare din aceste puncte de vedere. Dificultăţile vieţii nu se rezumă doar la necazuri fizice sau păcate sufleteşti, ci şi la apariţia singurătăţii care împinge la deznădejde. O biserică goală la slujba Maslului spune multe şi despre capacitatea creştinilor de astăzi de a împărtăşi şi a prelua suferinţele celor bolnavi şi singuri, pe care nu îi văd alţi oameni, în afara Dumnezeului Întrupat...