Să îmbătrânim frumos cântând Domnului!
Anul 2023 are o dublă copertă: cea a atenției sporite față de bătrâni și cea a cinstirii imnografilor și cântăreților bisericești. Așadar, misiune, cateheză, milostenie și cinstire direcționate predilect către aceste două categorii complet diferite, sub toate aspectele. Dar complementare, aș îndrăzni să formulez eu acest gând...
Bătrânii au fost marea problemă a lumii românești eliberate de comunism. De fapt, ei au constituit permanent un punct nevralgic, o durere surdă a societății noastre, însă de-abia în starea de libertate din ultimele trei decenii am putut vorbi deschis despre acest subiect. Dar cum am făcut-o? Prezentând, mai înainte de orice, cu voluptate sinistră și lipsă de empatie, durerea și umilința acestor oameni aduși - printr-o nefericită gestionare a resurselor comunitare - la condiția ingrată de deșeuri umane. Sau, cel puțin, aceasta era imaginea predilectă, creionată de presa de toată mâna. Imagine care s-a înstăpânit în mentalul colectiv, bântuindu-ne grav conștiințele. E drept, nu toți bătrânii au acest statut marginal, de oameni bătuți de soartă, însă presa a impus respectivul tipar emoțional din care nu mai putem ieși. De aceea, este bine că Biserica Ortodoxă afirmă și demonstrează apăsat, prin programele sale catehetice, misionare și filantropice, că bătrânii noștri nu sunt abandonați, dimpotrivă, sunt aduși în centrul atenției marii comunități creștine din România.
Îndemnul părintesc de a avea atenția aplecată către cei cu tâmple argintii va crea o solidaritate comunitară mai apăsată, va lega țesătura generațională mai substanțial, va stabili punți afective între palierele lumii românești. Pe această argumentație aș formula doar un exemplu concret: atunci când vom intra în biserică și vom da cu ochii de „băbuțele” care stau la intrare, ca niște vameși neclintiți ai ritualului, nu le vom mai ignora cu superioritate atât de ușor, ci le vom acorda măcar o parte din respectul cuvenit. Și asta știind că în timpul prigoanei comuniste ele au ținut în spate mare parte din povara Bisericii, pusă la zid de furiile ateiste. Statul lor la intrare, în zona pangarului, cu cerbicia și îndărătnicia unei moșteniri pe care se simțeau obligate să o apere, a reprezentat o permanență umană în sfintele noastre biserici. Erau, cu alte cuvinte, santinelele lui Hristos, într-o lume care începuse să se ferească de a fi văzută în proximitatea sfintelor altare. Așa cum arătau, cocoșate, îndărătnice și guralive, ele semnalau prezența vie a credincioșilor, nedispuse să cedeze defel tendinței de golire a sfintelor lăcașuri. Cine și ce le mai putea face acelor bătrâne, care se agățau de credința lor ca înecatul de pai? Și totuși, pluteau! Așadar, zic să reformulăm criticile interioare care vizează prestația publică a acestei categorii și să le privim cu îngăduință pe bătrânele care te preiau vizual încă de la intrare, atâta vreme cât și preotul le îngăduie prezența...
Cealaltă categorie spre care comunitatea creștină își îndreaptă atenția este cea a cântăreților bisericești. Ei bine, aceștia cu adevărat ne fac viața frumoasă! Ne înalță în văzduhul rarefiat al psalmodiei, ne ridică la cerurile doxologiei desăvârșite de sorginte angelică. Sunt bijutieri ai melosului și cărăuși aplicați ai stărilor duhovnicești, sunt voci calde și inimi aprinse, sunt avanpostul, dar și ariergarda Liturghiei. De devotamentul, râvna și talentul lor depinde starea sufletească a credincioșilor, înălțarea sau coborârea lor întru contemplarea celor sfinte. E drept, sunt și cazuri de demisie de la lucrarea harului, de superficialitate sau de prejudecăți meschine, cu porniri viciate de scopuri ascunse sau deșarte. Dar este de înțeles că așa trebuie să fie, căci dacă Liturghia te ține pe un traseu foarte clar al prestației personale, cântarea îți lasă spațiu de manevră foarte amplu în ceea ce privește calitățile, talentele tale cuceritoare... Ispite la tot pasul, de aceea trebuie să ținem aproape de acești slujitori care ne înaripează rugăciunea!
Legătura dintre cele două categorii? Foarte simplu spus: fragilitatea lor. Și, mai presus de orice, imposibilitatea de a-ți imagina lumea sau Biserica fără ei.