Să ne zidim inimi apostoleşti, curate...

Multe sunt perspectivele dinspre şi înspre care să privim spre adâncul de Taină al praznicului Rusaliilor. Praznicul de după Praznice, împlinitorul proorociilor Mântuitorului legate de venirea Acestuia, ca Duh al Adevărului, Mângâietorul care, dacă păzim poruncile lăsate cu pecete de Cruce de Domnul Iisus Hristos, rămâne cu noi pentru totdeauna (Ioan 14, 15), ne învaţă toate şi ne aminteşte cele spuse de Hristos spre mântuirea sufletelor noastre (Ioan 14, 26). Duhul Sfânt este totodată, după cuvântul Domnului, călăuzitor spre tot adevărul şi vestitor al celor viitoare (Ioan 16, 13). „El Mă va preamări, pentru că va lua din ceea ce este al Meu şi vă va vesti. Toate câte le are Tatăl sunt ale Mele; de aceea v-am spus că va lua din ceea ce este al Meu şi vă va vesti“ (Ioan 16, 14-15). Şi spunea toate acestea având dinainte trădarea lui Iuda, Pătimirile, Moartea pe Cruce. Dar şi Învierea şi bucuria Arătărilor Sale, Înviat, dinaintea Ucenicilor şi Mironosiţelor. De aceea Rusaliile, Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, sunt nod de sărbătoare între sărbătorile ce ne-au ţinut vie inima în timpul ce a trecut. Sunt Praznic Naşterii Bisericii şi luminării Prăznuirii Sfintei Treimi.

Cântarea Utreniei Rusaliilor, atât de nebăgată în seamă, ne propune însă şi o perspectivă care ne cuprinde în lecţia sărbătorii. Irmosul cântării a 5-a ne spune: Duhul mântuirii, Care S-a zămislit în pântecele proorocilor plini de frica Ta, Doamne, şi S-a născut pe pământ, zideşte inimi apostoleşti curate şi în cei credincioşi drept Se înnoieşte; că poruncile Tale sunt lumină şi pace. Această lucrare întru dobândirea Duhului Sfânt ne arată „...fii cu chipuri luminate ai Bisericii!“, cu minima şi exigenta condiţie pe care pedagogia cântării ne-o insuflă: „Primiţi curăţire izbăvitoare de păcate, roua Duhului, cu suflare de foc“ (Canonul al II-lea, Cântarea a 5-a). Astfel că teologia Rusaliilor nu ne este prilej doar de meditaţie duhovnicească, ci şi de reconfigurare a efortului cotidian de a ne câştiga Viaţa Veşnică. Părinţii Bisericii identifică rădăcinile iudee ale Rusaliilor: Cincizecimea, ca aducere aminte a suferinţelor în pustie şi punct de formatare a prăznuirilor ulterioare, inclusiv a Jubileului, ca zi în care au primit Legile, la cincizeci de zile de la Paşti - ca aducere aminte de trecerea poporului prin Marea Roşie. Relaţia Cincizecimii se făcea cu Paştile, dar şi cu sărbătoarea Corturilor, la cinci luni de la Paşti, când se strângeau roadele. „Sărbătoarea aceasta - consemnează Sinaxarul cu privire la cea din urmă menţionată de noi - închipuia învierea noastră cea din morţi; când, după ce corturile trupurilor noastre se vor strica, iarăşi se vor alcătui, şi ne vom îndulci de roadele ostenelilor noastre, prăznuind în corturile cele veşnice.“ Remarcăm şi în exegeza liturgică, şi în cea catehetică nevoia de a nu rămâne numai la dimensiunea mistică a praznicului Rusaliilor, ci şi la mesajul său ascetic. De cunoaştere a lui Dumnezeu pe măsura plinirii poruncilor, mesaj remarcabil sintetizat de teologia filocalică, în speţă, de Sfântul Marcu Ascetul.

Îndemnul din miezul Rusaliilor ţine aşadar şi de taina creşterii în noi a unei inimi apostolice. Marcată de îndoielile fireşti ale gândirii omeneşti, dar plină de dorinţa mărturisirii lui Hristos. O mărturisire dispusă la viaţă în Hristos, la efort şi răstignire în cotidian a dorinţelor proprii pentru a dobândi harul Duhului Sfânt. Cum transmitem noi acest mesaj omului contemporan, nouă înşine, creştini deseori comozi şi elocvenţi doar în ce-i priveşte pe alţii şi atât de puţin luptători în ce ne priveşte? Prin apelul la Biserică, rezervorul de energii necreate, transferabile în vieţile noastre prin Sfintele Taine şi prin cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură. Efortul personal de creştere a unui ritm de cardie apostolică ţine de plinirea unei bucurii. E greu să ni-i închipuim pe Apostoli între Înălţare şi Rusalii. Încrezători şi temători deopotrivă, trişti de Înălţarea Domnului, dar într-o tensiune bucuroasă în aşteptarea Pogorârii Duhului Sfânt, un grup marcat de frică şi curaj deopotrivă. Acest soi de inimă îl cere praznicul Rusaliilor de la noi. O inimă dispusă să sufere pentru Dumnezeu şi în aşteptarea Sa mai mult decât din cauza problemelor cotidiene, minore şi din nefericire atât de vulgare în conţinut. O inimă asemeni unui Rug nears. De aceea în rugăciunile Vecerniei Rusaliilor strângem laolaltă pe cei vii şi pe cei morţi, ca laturi ale Bisericii celei slujitoare. Ştiind că ritmul inimii noastre convertite la Dumnezeu loveşte în porţile cele de aramă, spre a le ridica de fiecare dată dincolo de azimutul morţii. Să ne zidim, dar, inimi apostoleşti, curate... Şi să trăim Rusaliile continue ale Ortodoxiei, Biserica vie şi pururea dătătoare de Viaţă. Să nu ne ruşinăm să ne prăznuim identitatea creştină şi ortodoxă dinaintea oamenilor. Pentru a aprinde alte inimi apostoleşti.