Să primeşti aclamaţii... din smerenie!

Momentul intrării Domnului în Ierusalim e unul în tota­lă dis­cordanţă cu modul în care, anterior, Mân­tui­to­rul S-a ra­portat la admiraţia poporului. Îl găsim, în Evanghelii, ce­rând dis­creţie asupra vreunei minuni săvârşite, retrăgându-Se în locuri pus­tii pentru a Se ruga, fugind de mulţimile ce ar fi vrut „să-L ia cu sila, ca să-L facă rege“ (Ioan 6, 15), afirmând în mod categoric: „sla­vă de la oameni nu primesc“ (Ioan 5, 41). Chiar şi când Se lăsa în­conjurat sau „îmbulzit“ de mulţimile de oa­meni, nu o făcea de­cât spre a le fi de folos, „vindecând toată boa­la şi toată neputinţa“, şi spre a-i învăţa pe toţi calea către Îm­părăţie. Când însă Se a­pro­pie de Ierusalim, în ultima Sa că­lă­­torie, nu numai că nu o face cu dis­creţie, ba chiar Îşi pre­gă­teş­te meticulos intrarea în cetatea sfân­tă, trimiţând pe ucenicii Săi să-I aducă, dintr-un sat de dina­in­te, un mânz de asină pe ca­re n-a mai şezut nimeni. Iar când, pe tra­seul pe care-l parcurge, primeşte osanalele celor care aş­ter­neau, pe cale, stâlpări şi chiar hainele lor, la reproşul unor farisei („În­văţătorule, cear­tă-ţi ucenicii“), nu numai că nu potoleşte mul­ţi­mea, ci le dă o re­plică descumpănitoare acestor nemulţumiţi: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga“ (Luca 19, 40).

Aşadar, pare că Domnul primeşte exact ceea ce a refuzat sis­te­­matic de-a lungul întregii perioade în care şi-a desfă­şu­rat misiunea Sa publică, anume „slava oamenilor“. Pare că ar re­nun­ţa, pentru o clipă, la desăvârşita Sa smerenie, acceptând să fie în centrul unei adevărate „băi de mulţime“, nerefuzând acla­ma­ţiile poporului. Aşa să fie?

Mai întâi să remarcăm că Domnul acceptă aceste manifes­tări numai înainte de a Se lăsa prins spre a fi răstignit. El ştia că, dintre cei care-L aclamau acum, se vor găsi destui care să strige, ulterior, la îndemnul căpeteniilor lor: „Răstigneşte-L! Răs­tigneşte-L!“ Până şi romanii din jurul lui Pilat au fost miraţi să constate cât de repede şi-a schimbat opinia acest popor, ce uşor a putut trece de la o extremă la alta. Procesul la care a fost supus Dom­nul, umilinţele îndurate, batjocura, bătăile şi scuipările au cul­minat cu dureroasa şi totodată ruşinoasa moarte de pe cruce (cei spânzuraţi pe lemn erau, de regulă, despuiaţi total). Încât, prin faptul că a acceptat să fie proslăvit pentru ca, imediat după a­cest moment, să fie umilit ca ultimul dintre tâlhari, Mântuitorul nu face decât să accentueze şi mai mult desăvârşita Sa smerenie. Una e să fii umilit în public după ce ai trăit o viaţă în discreţie, al­ta să fii persoană publică, să primeşti onorurile şi admiraţia mul­ţimilor, apoi să înduri un supliciu precum răstignirea. In­tra­rea triumfală în Ierusalim este menită doar a acentua şi mai mult, prin contrastul creat, smerita jertfă de pe Cruce.

Găsim, în reflecţiile pe marginea traseului intrare triumfa­lă-răstignire, un reper important pentru modul în care ori­ce creştin, mai ales un slujitor al Bisericii, poate accepta a fi „a­cla­mat“. Dacă atunci când accepţi o anume cinste sau un cuvânt de laudă, ţi-ai şi pregătit inima spre a primi, aproape instantaneu, şi ocara, atunci poţi face dintr-un lucru ce atrage, îndeobşte, is­pita  slavei deşarte, un exerciţiu de smerenie. În Ierusalimul a­ces­tei lumi se poate intra, într-adevăr, şi triumfal, dar se iese, o­bli­g­atoriu, cu o cruce în spate. Cruce pe care putem alege dacă să o urâm (precum tâlharul răstignit de-a stânga Domnului) sau să o iubim. Întotdeauna, iubirea face diferenţa!