Saint-Exupéry: Omul lui Dumnezeu în pustiul războiului

În vara anului 1912, aerodromul Ambérieu primea constant vizita unui copil. Adus de către şoferul său personal, petrecea zilnic mai mult de 5 ore în mijlocul mecanicilor şi al piloţilor. Toţi erau încântaţi de prezenţa lui. Punea întrebările pe un ton delicat, timid. Subiectele abordate erau, însă, îndrăzneţe şi îi dezvăluiau pasiunea pentru avioane. Fusese poreclit de către unul dintre mecanici „micul prinţ“, datorită stilului sobru pe care încerca, fără succes, să-l arboreze. În cursul unei după-amieze însorite, s-a apropiat de unul dintre piloţii faimoşi ai aerodromului, Gabriel Wroblewski. Cu o voce mai mult şoptită, i-a spus că vrea să primească botezul aerului. Cu alte cuvinte, voia să zboare pentru prima dată. Spunea că mama sa îi dăduse voie, deşi nu era adevărat. Wroblewski, mai mult amuzat decât convins, a acceptat. Pentru copil, însă, a fost o experienţă de neuitat. Zborului îi va jertfi de acum înainte totul. Mai întâi, prima sa logodnă, iar apoi, viaţa.

Antoine de Saint-Exupéry s-a născut în oraşul francez Lyon, pe 29 iunie 1900. Provenea dintr-o familie de nobili. Tatăl său era contele Jean-Marie de Saint-Exupéry, iar mama sa, Marie Boyer de Fonscolombe, era originară dintr-o veche familie nobiliară. A mai avut un frate şi trei surori. La vârsta de 4 ani simte pentru prima dată durerea pierderii unei persoane dragi. Tatăl său moare, lăsând în urmă o familie numeroasă. Micul Antoine va deveni extrem de apropiat de mama sa. Rămâne impresionat de sensibilitatea ei şi vasta cultură pe care o poseda. Întreţine cu aceasta corespondenţă până în ziua morţii sale. La vârsta de 9 ani intră într-un colegiu din regiunea Mans. Este un elev doar pe jumătate conştiincios, deseori neatent. Disciplina strictă a colegiului, pe care o mai încălca, îi mai atrăgea şi unele pedepse fizice. După episodul aviatic petrecut la vârsta de 12 ani, care îi va marca tot restul vieţii, totul se reduce pentru el doar la şcoală. Tinereţea fragilă La vârsta de 17 ani trece examenul de bacalaureat. La scurtă vreme, fratele său, François, moare din cauza unei maladii grave. Peste 25 de ani descrie acest episod în lucrarea „Pilot de război“. Va spune că fratele său l-a chemat lângă pat şi i-a spus cu o voce senină că o să moară şi că nu trebuie să îi fie frică de acest lucru. Episodul îl va marca profund pe Antoine. Peste 2 ani, încercând să intre în domeniul naval, este respins. Motivul era surprinzător: deşi foarte bun la ştiinţele exacte, nu întrunea note suficient de bune la disciplinele literare. La 21 de ani, în timpul serviciului militar, începe să ia lecţii de aviaţie. Cu această ocazie, la primul zbor singur, trece printr-un pericol neaşteptat: avionul suferă o defecţiune la motor şi este forţat să aterizeze. Scapă ca prin minune, fără răni grave. Promovat, în cursul unui singur an, la rangul de ofiţer în rezervă, suferă un nou accident. De data aceasta, rănile sunt grave. Familia logodnicei sale îi interzice să mai zboare. Renunţă pentru trei luni la zbor, dar apoi, pentru totdeauna, la logodnică. Maturitatea tumultuoasă După eşecul sentimental, Antoine încearcă să se reangajeze în calitate de pilot. Urmează câţiva ani plictisitori pentru el. Este numit în diferite posturi - funcţionar sau mecanic. În cele din urmă, după experienţa avută la o firmă particulară de transport aviatic, ajunge şef de escală la Juby, în Maroc. Aici îi va întâlni pe Guillaumet şi Mermoz, doi mari piloţi ai vremii, cu care va fi prieten până la moarte. „Nimic, niciodată, într-adevăr, nu-l poate înlocui pe camaradul pierdut. Nimeni nu-şi poate face camarazi pe viaţă. Nimic nu face cât comoara atâtor amintiri comune, atâtor momente neplăcute trăite împreună, atâtor certuri, împăcări, imbolduri ale inimii. Aceste prietenii nu se pot reconstitui. Dacă plantezi un stejar, e zadarnic să aştepţi să te adăposteşti prea curând sub frunzişul lui“. Preţuieşte mereu prietenia lor şi este afectat când ei trec prin momente grele. Viaţa unui pilot presupunea mult sânge rece, iar Antoine ştia lucrul acesta. La 31 de ani îşi cunoaşte viitoarea soţie. Văduvă a unui jurnalist, Consuelo Suncin era o femeie inteligentă şi foarte cultivată. Mariajul lor nu va fi însă unul prea fericit. Antoine este mereu plecat şi timpul petrecut cu soţia sa este mai mult umplut cu certuri decât cu dragoste. Rămân totuşi împreună. Scriitorul înaripat, doborât de un cititor Dacă zbura noaptea, scria ziua; dacă zbura ziua, scria noaptea. Acestea erau activităţile sale curente. A reuşit încet să-şi facă un renume. După câteva premii literare obţinute, vine cartea sa esenţială - „Micul prinţ“. Deviza pe care a notat-o la începutul ei este o bijuterie spirituală. „Numai cu inima poţi vedea bine; lucrurile esenţiale rămân ascunse ochilor“. La doar un an distanţă, este dat dispărut într-o misiune. Avea doar 44 de ani. Misterul morţii sale va rămâne acoperit timp de 60 de ani. S-a crezut iniţial că, din cauza unei defecţiuni, s-a prăbuşit în mare. Alţii afirmau că s-ar fi sinucis. Era însă prea experimentat pentru a nu se salva şi mult prea însetat de viaţă pentru a renunţa la ea. Epava avionului său, precum şi o brăţară conţinând un fragment de nume au fost găsite în 1998. Partea cea mai surprinzătoare vine de la doi jurnalişti francezi care afirmă că ar fi fost doborât de un avion german. Pilotul acestuia, Horst Rippert, trăieşte şi astăzi, având venerabila vârstă de 88 de ani. „În timp ce-l urmăream, spuneam: «Măi băiete, dacă nu fugi, praf te fac». N-am tras în fuzelaj, ci în aripi. L-am atins. Zincul s-a lăsat. Drept în apă. S-a prăbuşit în mare. Nimeni nu s-a catapultat. Nu l-am văzut pe pilot. Câteva zile mai târziu, am aflat că era Saint-Exupéry. Am sperat, am sperat tot timpul că nu era el. În tinereţea noastră îl citisem cu toţii, îi adoram cărţile, ştia să descrie admirabil cerul, gândurile şi sentimentele piloţilor. Dacă ştiam, n-aş fi tras. Nu asupra lui“. Poetul prieteniei Un bun prieten al lui spunea: „Nu citea mai nimic, dar înţelegea totul“. Acesta era Antoine. Veşnic tăcut şi fugar, dar mereu apropiat şi compătimitor. Prietenia este una dintre temele sale preferate. În orice scriere a şlefuit cu grijă câte un pasaj. „Prieten este, în primul rând, cel care nu te judecă. Este acea parte a omului care deschide pentru tine o poartă pe care nu ar dechide-o poate niciodată altuia“. Antoine a deschis întotdeauna această poartă. Nu era niciodată dezamăgit sau supărat dacă oamenii la care ţinea greşeau. Putea să ierte, să vadă deasupra detaliilor vulgare ale conflictului. „Prietenia o recunosc prin aceea că nu poate fi dezamăgită, iar dragostea adevărată prin aceea că nu poate fi lezată.“ Nu suporta gândul de a cere socoteală oamenilor pentru comportamentul lor. Era convins că toţi au în felul lor dreptate. Ceea ce îşi dorea, în primul rând, era ca oamenii să depăşească dorinţa de dreptate şi să ajungă la milă. „Decepţia este josnicie, căci ceea ce ai iubit la început în om s-a distrus oare prin faptul că există în el şi altceva, care nu-ţi place?“ Doar dăruind vei dobândi Credea cu tărie că, în viaţă, împlinirea vine din capacitatea omului de a se dărui. Orice altă împlinire o considera stearpă şi lipsită de sens. „A dărui înseamnă a arunca un pod peste abisul singurătăţii tale“. El a aruncat în timpul vieţii numeroase astfel de poduri. A construit relaţii, a iubit cu pasiune tot ce a clădit cu ajutorul lui Dumnezeu. S-a jertfit pentru un sens. „Fructul tău nu valorează nimic, decât dacă nu-ţi poate fi înapoiat.“ Ştia că orice om clădeşte cu propriul sânge ceea ce vrea să reziste după el. A clădit dăruirea de sine. A clădit puterea de a iubi dincolo de aspectele mărunte ale vieţii. Ştia să mulţumească şi cunoaştea faptul că, dacă nu primeşti, la rândul tău, darurile tale nu îşi mai găsesc rostul. „Avar nu este cel care nu se ruinează făcând daruri, ci acela care nu-şi dăruieşte lumina obrazului în schimbul ofrandei tale“. Nu a dăruit oamenilor cuvinte, ci înţelegere. Nu a dăruit îmbrăţisări false, ci încurajări din inimă. „Am descoperit pericolele inteligenţei: cea care crede că limbajul cuprinde. Şi răspunsurile în dispute. Dar nu pe calea limbajului voi transmite ceea ce este în mine“. Iubea tăcerea rugăciunii Rugăciunea este o taină a fiecărui om. Citind pasajele despre rugăciune pe care le-a scris, realizezi cât de însemnată a fost această parte a vieţii lui. Iubea tăcerea rugăciunii. „Măreţia rugii vine din lipsa unui răspuns, căci în acest schimb nu-şi are locul josnicia unui negoţ. Pentru a învăţa să te rogi trebuie să faci ucenicia tăcerii. Dragostea începe doar atunci când nu mai aştepţi răsplată. Dragostea este învăţătură a rugăciunii, iar rugăciunea este învăţătură a tăcerii.“ A fost un om desăvârşit. În ciuda necazurilor pe care le-a trăit în viaţă, putea să vadă partea lor pozitivă. „Dacă vrei să te înalţi, macină-te în luptă cu conflictele tale: ele conduc înspre eternitate. E singurul drum care există. Şi asta pentru că suferinţa te înalţă atunci când o accepţi“. Orice suferinţă acceptată este o bătălie câştigată. Ea ne transformă interior şi ne face să fim pregătiţi pentru momentele dificile care vor urma. Munca, împlinire a dragostei Una dintre calităţile care l-au caracterizat a fost perseverenţa. Muncea neîntrerupt, arţăgos cu sine, pentru a dărui cât mai mult din el. Nu suporta lucrurile făcute superficial şi dispreţuia munca făcută fără tragere de inimă. „Nimic nu are sens dacă nu l-am amestecat cu trupul şi cu cugetul meu. Nu este aventură aceea în care nu mă angajez. Vă spun: nu aveţi dreptul să evitaţi un efort decât în numele altui efort, căci trebuie să creşteţi.“ De aceea, colegii aveau un respect deosebit pentru el. Se străduiau să lucreze cât mai bine şi să poată obţine un zâmbet din partea lui. Era un perfecţionist, greu de mulţumit. „Timpul câştigat asupra muncii, dacă nu e simplu răgaz, destindere a muşchilor după efort sau somn al minţii după invenţie, nu e decât timp mort. Şi viaţa ţi-o tai în două părţi inacceptabile: o muncă ce nu este decât corvoadă, în care refuzi să te dăruieşti, şi o odihnă care nu e decât absenţă.“ Pentru Antoine trebuia să fie pasiune în tot ce făcea. Nu se putea ralia dorinţei celorlalţi de trândăvie. Esenţială a rămas pentru el egalitatea dintre muncă şi rugăciune. „Nu există limbaj sau act, ci două înfăţişări ale aceleiaşi divinităţi. Iată pentru ce numesc munca rugă, iar meditaţia muncă.“