Salvarea oamenilor cu suflete epuizate

Pierdem pe cineva drag, ne despărţim de o persoană iubită sau pur şi simplu rămânem fără loc de muncă. În viaţa fiecărui om există motive mai importante sau mai puţin semnificative care îl fac să cadă într-o stare de deznădejde. Iar când aceasta pune stăpânire pe el este bine să se ridice repede, să îşi revină, cu tot sprijinul pe care îl poate primi. Căci căderea în deznădejde pentru mai mult timp poate fi un pericol atât pentru sănătatea fizică a unei persoane, dar mai ales pentru cea psihică, adică pentru suflet.

Experţii psihologi sunt de părere că până la 30% din populaţia ţărilor dezvoltate suferă de o formă a acestei afecţiuni suficient de serioasă pentru a avea nevoie de ajutor. În fiecare an, oamenii folosesc miliarde de tranchilizante şi antidepresive. Stările de depresie se caracterizează prin simţăminte de tristeţe şi deznădejde, însoţite adesea de reducerea activităţii fizice. În aceste momente, cel mai important lucru, din punctul de vedere al psihologilor, este comunicarea cu persoanele aflate în această stare. "Chit că avem mijloace de comunicare multiple, oamenii sunt tot mai singuri. Resursele tot mai scăzute ale oamenilor pot duce la stări de depresie", spune prof. dr. Mihai Aniţei, preşedintele Colegiului Psihologilor din România. În ţara noastră însă, nu foarte multe persoane sunt obişnuite să treacă pragul cabinetelor de psihoterapie. De altfel, odată urmată această cale, se vor pune în joc mulţi bani, atât pentru terapia propriu-zisă, cât şi pentru achiziţionarea medicamentelor pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Oamenii cu suflete epuizate, aşa cum sunt numiţi metaforic de către psihologi, mai au însă o uşă unde pot să bată pentru ajutor. Cea a preoţilor. Deznădejdea vine în urma unei leneviri Părintele Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria spunea că "deznădejdea, disperarea reprezintă cel mai mare păcat". El îndemna oamenii să nu spună că nu se vor mântui, că atunci degeaba se mai roagă. "Tu să spui aşa: "De unde-s gândurile astea? Eu, cu ajutorul Măicuţei Domnului, am să mă mântuiesc". Ce-i aia disperare? Vii la spovedanie, spui şi te ridici iar. Spovedania e al doilea botez. Prin Taina Spovedaniei te ridici iar. Şi tot timpul asta faci: cazi şi te ridici. Nu te laşi în disperare." Părintele Paisie era de părere că, odată ajuns la o stare de deznădejde, omul se poate ridica prin rugăciune, prin spovedanie, prin mers la biserică, prin împărtăşanie măcar o dată la o lună: "Şi nu te teme, că nu te duci în iad. Vinerea posteşte până când ţi-e foame. Mai citeşte câte o carte, spune mereu "Doamne Iisuse..."". Deznădejdea apare ca urmare a unei leneviri şi pasivităţi a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă "în jos" decât "în sus" - care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. "De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde pentru ce? Şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său", spunea părintele prof. Alexander Schmemann. De altfel, toţi Sfinţii Părinţi au considerat deznădejdea ca fiind cea mai mare primejdie pentru suflet. "Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv, este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înşelător. El îl înşală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii, el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească", mai adaugă părintele Schmemann. În cartea sa "Calea asceţilor", Tito Colliander scrie despre "timpurile întunecate", acele timpuri de depresie spirituală şi de abandonare prin care aproape fiecare om trece măcar o dată în viaţă. "Vremea se schimbă de la noros la senin şi apoi înapoi la ploaie; asemenea este cu natura umană. Trebuie să ne aşteptăm ca soarele să fie acoperit de nori câteodată. Până şi Sfinţii au avut propriile lor ore, zile şi săptămâni întunecate. Ei spun apoi că "Dumnezeu i-a părăsit" pentru a cunoaşte cu adevărat cât de sărmani sunt în singurătate, fără ajutorul Lui", se arată în "Calea asceţilor". Aceste timpuri întunecate, atunci când totul pare fără sens şi în zadar, atunci când oamenii sunt înconjuraţi de îndoieli şi tentaţii, pot da însă, până la final, un sens bun existenţei. Pentru că, aşa cum spune psihologul Gabriela Clement, pentru a merita să fie trăită, viaţa trebuie să aibă sens şi valoare. Altminteri, se poate instala o "goliciune" cronică, un simţământ de disperare. Prin urmare, trebuie să căutăm şi să găsim raţiuni pentru a trăi şi norme după care să ne ghidăm viaţa. Această căutare este de natură să ne conducă spre o creştere spirituală, care poate oferi răspunsuri anxietăţii, temerilor, resentimentelor şi, în general, deznădejdii. Sfatul psihologului "Contaţi pe sprijinul celor apropiaţi, care vă iubesc şi vă înţeleg problemele şi au timp şi răbdare să vă asculte până la capăt. Nu v-ar face deloc bine să consumaţi alcool mai mult decât de obicei pentru a face faţă situaţiei dificile în care vă aflaţi. Realitatea este tot acolo şi nu poate fi evitată la nesfârşit. Străduiţi-vă să nu luaţi decizii importante (să divorţaţi, să vă abandonaţi domiciliul, să vă schimbaţi sau să renunţaţi la serviciu), care ar putea avea repercusiuni neplăcute, grave asupra viitorului dumneavoastră", ne sfătuieşte psihologul Gabriela Clement. Nici ninivitenii nu şi-au pierdut speranţa Vreţi să ştiţi cum o cetate întreagă s-a mântuit? Oraşul ninivitenilor a aflat mântuirea pentru că nu a deznădăjduit. Cu toate că hotărârea lui Dumnezeu era: Patruzeci de zile mai sunt şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4), oamenii nu şi-au pierdut nădejdea şi îndrăzneala. Şi aceasta, cu toate că Dumnezeu nu le-a spus că se vor mântui dacă se pocăiesc. Deznădejdea izvorăşte din necredinţă şi viaţă păcătoasă moştenită şi susţinută de voinţa omului. Ea începe mai întâi cu o stare de tristeţe şi mâhnire sub diferite forme şi, dacă mâhnirea nu trezeşte în suflet sentimente de pocăinţă, ea duce la deznădejdea marilor păcate. Sau, altfel spus, dacă barca este primejduită de furtună, să o salvăm înainte să se scufunde. Căci, aşa cum barca se scufundă atunci când sunt valuri mari, la fel şi sufletul se îneacă în valurile tristeţii dacă nu este cineva pe aproape care să-i ofere ajutor.