Sâmbetele morților, prilej de comuniune în iubire

Religia creștină este prin excelență religia iubirii. Dumnezeu Însuși este iubire, iar cei care nu iubesc nu pot să-L cunoască. De aceea, orice formă de manifestare a iubirii este, în fond, nu numai o îndeplinire a poruncii pe care Dumnezeu ne-a dat-o, ci și o continuă cunoaștere a marii Sale milostiviri. Iubindu-i pe semenii noștri, Îl iubim pe Dumnezeu. Iubirea față de semeni nu se manifestă numai în timpul vieții pământești, ci trece dincolo de moartea fizică. Rugăciunile pe care le facem pentru ei după ce au trecut la cele veșnice ne ajută să fim în comuniune. Întâlnirea cu ei este și întâlnire cu Hristos Domnul, Cel Care a biruit moartea prin Răstignirea și Învierea Sa.

Zilele de pomenire generală a morților

Ziua sâmbetei este ziua de pomenire a celor trecuți în veșnicie, ocupând un loc aparte în spiritualitatea liturgică a Bisericii Ortodoxe. Până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, sâmbăta era ultima zi a săptămânii, aducând aminte de finalul creației lumii. Însă, odată cu Jertfa și Învierea Sa din morți, Mântuitorul a arătat că lumea creată nu reprezintă totul, ci se „împlinește“ în veșnicie, în „ziua a opta“, care este duminica. În imnografie, sâmbăta este „ziua odihnei“ Mântuitorului, înainte de Înviere, petrecută „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul“. De aceea, în această zi, se face pomenirea tuturor celor plecați din viața pământească, pentru ca și ei să fie părtași odihnei Mântuitorului și să învie împreună cu El.

Există în cursul anului bisericesc și trei sâmbete în care cei adormiți sunt comemorați în mod solemn, într-un mod general.

Prima dintre ele este Sâmbăta Moșilor de iarnă, care pre­cedă Duminica Înfrico­șă­toa­rei Judecăți sau a Lăsatului sec de carne, când „dumnezeieștii părinți au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiți, întru dreapta credință, în nădejdea învierii veșnice” (Sinaxarul Sâmbetei Lăsatului sec de carne, din Triod). Această comemorare a fost rânduită acum, pentru că în ziua următoare este prăznuită Cea de a Doua Venire a Domnului, când va judeca lumea. Rugăciunea pentru cei adormiți devine astfel o imagine a marii adunări eshatologice care va preceda Judecata la care sperăm să dobândim cu toții răspuns bun.

A doua zi de pomenire generală a morților este Sâmbăta Moșilor de vară, cea de astăzi, care precede Duminica Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor. A fost rânduită această pomenire pentru ca și ei să se bucure mâine împreună cu noi, cei vii, de venirea Duhului Sfânt.

Alături de cele două, este prăznuită și Sâmbăta Moșilor de toamnă, în prima sâmbătă a lunii noiembrie, chiar dacă această zi nu este consemnată ca atare în cărțile de slujbă.

În Biserica Ortodoxă Română, toate aceste sâmbete sunt numite ale moșilor, deoarece prin cuvântul „moș” sunt denumiți înaintașii dintr-un neam („din moși-strămoși” este o expresie care arată vechimea necunoscută a unui lucru).

De fiecare dată când se face o pomenire, ea trebuie să fie cu Sfântă Liturghie și Parastas. Pomenirea celor adormiți la Sfânta Liturghie este cel mai important lucru pe care îl putem face pentru ei. Fiind pomeniți la proscomidie, scoțându-se o miridă pentru fiecare, apoi la ectenia specială, de dinaintea Heruvicului, sufletele lor dobândesc mare mângâiere. Dacă cei care fac pomenirea se și îm­părtășesc la Liturghia respectivă, comuniunea cu cei adormiți este cât se poate de deplină. Aceasta, deoarece, după cre­dința noastră, mărturisim că cei morți participă împreună cu noi, în mod nevăzut, la Sfânta Liturghie. Prin primirea nemuritoarelor Daruri, îi ajutăm și pe ei să primească nemurirea în Împărăția cerurilor.

Lutul ars, cireșele și veșnicia

De multe ori se spune că amănuntele sunt lipsite de importanță. Însă, în Biserică, nici un lucru nu este lipsit de relevanță pentru viața noastră. Astăzi este Sâmbăta Moșilor de vară. În multe biserici vedem așezate cu grijă, alături de colivă, vin și colaci, câteva ulcele pline cu cireșe proaspete. Oare să fie acesta un pur obicei lipsit de importanță? De unde și de ce au început să aducă oamenii cireșe în ulcele la pomenirile de azi? E adevărat, se poate răspunde foarte ușor că „e vremea lor“. Îndrăznim să credem că rostul este, de fapt, cu totul altul. Ulcelele sunt făcute din lut și ne aduc aminte de omul zidit de Dumnezeu („Pământ ești și în pământ te vei întoarce“  Facerea 3, 19). Lutul este mo­delat de olar, imitând parcă gestul Creatorului. Dacă nu mă credeți, dați unui copil o bucată de lut umed să vedeți ce poate face cu ea. Uneori, lutul acesta modelat și ars este înfrumusețat cu desene colorate, amintind parcă tot de Dumnezeu, care l‑a înfrumusețat pe om „mai presus decât toată făptura“. Cireșele sunt roșii, iar culoarea lor este culoarea sângelui. Și, când spunem sânge, ne gândim în primul rând la jertfă: a Mântui­torului, dar și a mucenicilor.

Slujbele morților, ca și cea de astăzi, sunt pline de cântări adresate sfinților mucenici. Pentru că, de fapt, orice moarte creștinească ar trebui să fie una mucenicească, adică să poarte în ea, într-un fel sau altul, semnele jertfelniciei pentru Hristos. Îndrăznesc să cred că lutul ars înfrumusețat, plin cu cireșe proaspete și roșii, ce se găsește astăzi în biserici, ne aduce aminte de sfinții mucenici. Că prin această pârgă a firii încon­jurătoare lăudăm, de fapt, pârga firii omenești, care sunt mucenicii. De ce? Ca să dobân­dim veșnicia cea bună alături de ei, atât noi, cât și cei dragi pe care-i pomenim. E un posibil răspuns.