Este vremea Postului Mare, când Biserica face apel la nevoință și la mai multă rugăciune pentru îndreptare, spre reabilitarea ființei umane căzute în păcat și redobândirea „frumuseții celei dintâi”. În lupta de restaurare a omului, un rol esențial îl are Sfânta Euharistie, pe care credincioșii o primesc mai des în decursul Sfântului și Marelui Post, chiar dacă este timp de ajunare, când Sfânta Liturghie propriu-zisă se slujește doar sâmbăta și duminica. În celelalte zile din săptămână, ritualul ortodox prevede săvârșirea Liturghiei Darurilor înainte-sfințite.
După unele însemnări, în perioada primară, Liturghia Darurilor mai înainte-sfințite se oficia nu doar în vremea Postului Mare, ci și în celelalte zile de ajunare din cursul anului bisericesc, deci și în cele din afara Păresimilor. Reglementarea de astăzi a rânduielii o datorăm canonului 52 al Sinodului II, Trulan (691-692), care precizează că Liturghia Darurilor înainte-sfințite se poate săvârși, de regulă, în orice zi din postul Păresimilor, cu excepția zilelor aliturgice, adică luni și marți din prima săptămână și Vinerea Sfintelor Pătimiri, când se oprește slujirea oricărei Sfinte Liturghii, și a zilelor când este rânduită una din cele două Liturghii (toate sâmbetele și duminicile din Post, Joia Sfintelor Pătimiri, sâmbăta de dinaintea Învierii Domnului și Buna Vestire).
Această rânduială reglementată în veacul al VII-lea o continua, în fapt, pe cea prevăzută de canoanele 49 și 51 ale Sinodului din Laodiceea (343), care afirma că „zilele Sfintelor Păresimi sunt zile de doliu, de străpungere a inimii și omorâre a trupurilor noastre, pentru ca, făcându-ne sădiți întru asemănarea morții lui Hristos, să ne facem părtași și ai Învierii Lui, bucuria Învierii nefiind celebrată desăvârșit în Dumnezeiasca Liturghie”.
Prevederile amintite nu au putut opri tradiția împărtășirii dese a monahilor sau practica „rezervei” de Împărtășanie peste săptămână, nu doar pentru cei din cinul monahal, ci și pentru credincioșii mai evlavioși, pentru care Sfânta Euharistie a devenit centrul vieții, aceștia înțelegând ce avea să spună mai târziu un Părinte al Bisericii: „Dacă lumea n-ar avea Preacuratul Trup și Sânge al Domnului, ar fi lipsită de binele de căpetenie, binele vieții celei adevărate, n-ar avea decât iluzia vieții, n-ar avea darul sfințeniei”.
Rânduiala împărtășirii monahilor din „rezerva euharistică” o găsim menționată și după sec. al IV-lea, în Limonariu sau Livada duhovnicească, o culegere de istorioare, întâmplări, experiențe duhovnicești și povățuiri ale călugărilor din mănăstirile Orientului veacurilor VI-VII d.Hr., scrise de părinții Ioan și Sofronie.
Dacă amintitele canoane explică în mod clar când săvârșim Liturghia Darurilor în decursul anului bisericesc, ele nu specifică timpul din zi când să o slujim. Până în secolul al X-lea, Typikonul din Constantinopol lăsa la alegerea celui mai mare stabilirea momentului oficierii Liturghiei Darurilor mai înainte-sfințite, atât în post, dar și în zilele de miercuri și vineri de peste an.
De altfel, timpul liturgic zilnic al împărtășirii a variat de la vremea amiezii, justificare potrivit căreia rostul slujbei Tipica sau Obednița era tocmai cuminecarea monahilor, până la vremea de seară. Pe când „Tipica era legată de Ceasul al IX-lea, Liturghia Darurilor mai înainte-sfințite era legată de Vecernie, pentru a păstra regula de a nu rupe postul decât la apusul soarelui”, ne lămurește ierom. Makarios Simonopetritul, autorul cunoscutei cărți Triodul explicat.
În cadrul rânduielilor cultuale răsăritene, singura slujbă cu oficiere „mobilă” în cursul zilei liturgice rămâne Sfânta Euharistie. Rânduielile de la Vecernie, Pavecerniță, Utrenie, Ceasuri sau Miezonoptică arată condiționarea lor temporală, legată de anumite evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc (venirea lui Mesia, răstignirea, moartea Mântuitorului Hristos, pogorârea Sfântului Duh etc.), pe când Taina Euharistiei a cunoscut în istoria Bisericii toate variantele temporale de săvârșire, căci nu timpul se impune asupra Dumnezeieștii Liturghii, ci Liturghia se impune asupra timpului.
Până la stabilizarea istorică a momentelor actuale ale oficierii Euharistiei, între Ceasul III și VI sau la Vecernie, Sfânta Liturghie a stat în legătură cu agapele precedându-le, cu postul, urmând ajunării sau cu privegherile de noapte, în prelungirea lor, spre dimineață.
Revenind la momentul săvârșirii Liturghiei Darurilor, diversitatea părerilor liturgiștilor, dar și practica existentă în Răsăritul Ortodox arată tocmai „mobilitatea” slujbei Euharistiei de care făceam vorbire anterior. De exemplu, la Patriarhia de Constantinopol ea se săvârșește dimineața, la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, Liturghia Darurilor se oficiază după miezul nopții, spre dimineață. În Sfântul Munte Athos, marile chinovii au rânduieli specifice legate de timpul săvârșirii Liturghiei Darurilor: unele mănăstiri au luat rânduiala de la Sfântul Mormânt, săvârșind-o după Utrenie, adică spre dimineață, iar altele, pe la orele amiezii. Doar în unele chilii grecești s-a statornicit obiceiul oficierii ei seara. În Grecia, se păstrează aceeași rânduială ca în Sfântul Munte, în sensul că unele biserici o săvârșesc în prima parte a zilei, iar altele seara. În Biserica Rusă a rămas împământenită slujirea Liturghiei Darurilor în prima parte a zilei. Nevoile pastorale din Occident au impus oficierea ei seara; această particularitate liturgică s-a discutat într-o ședință de sinod prin anii 1970, admițându-se ca eparhiile rusești din diasporă să poată săvârși Liturghia Darurilor spre seară, pe când în țară să se continue rânduiala slujirii ei dimineață.
La noi, Liturghia Darurilor se săvârșește după modelul constantinopolitan, adică, dimineața, după cum se întâmplă la Catedrala Patriarhală, dar în ultimul timp s-a statornicit în mai multe zone din țară și rânduiala slujirii după Ceasul al IX-lea, adică seara. Odată cu această practică, s-a redeșteptat și tradiția primelor veacuri ca sârguitorii credincioși, care doresc a se împărtăși în cadrul acestei slujbe, să ajuneze total până la vremea săvârșirii ei, fapt încurajator în privința intensificării vieții duhovnicești, după spusele lui Alexander Schmemann: „Nicăieri nu găsim mai bine și mai deplin descoperit adevăratul sens al postirii și al Postului Mare decât în zilele Împărtășaniei de seară - nu numai sensul postului, ci și al Bisericii și al vieții creștine în totalitatea ei”.
