„Sânziene” literare
Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și-a căpătat în calendarul popular românesc multiple denumiri. Bătrânii îi ziceau zilei „Sfântul Ion de vară”, dar cea mai cunoscută dintre ele este aceea de „Sânziene”. Dincolo de semnificațiile spirituale ale praznicului și de cele etnofolclorice împământenite prin felurite tradiții și obiceiuri deosebite, aș vrea să vă aduc în atenție, la marea sărbătoare a proslăvirii Nașterii Botezătorului Domnului, o carte inspirată din numele popular al zilei. Mă refer la romanul Nopțile de Sânziene, publicat de scriitorul Mihail Sadoveanu prin anul 1934. Cartea nu se arată interesantă doar prin prisma titlului ales de romancier, ci îndeosebi prin tematica ei care, din păcate, rămâne actuală și astăzi: dramatica înstrăinare și distrugere a codrilor seculari românești.
Acțiunea se petrece îndată după prima conflagrație mondială, undeva prin părțile Vasluiului, unde se întindea pădurea Borza, deținută de doi frați din familia de boieri Mavrocosti, Lupu și sora lui, Kivi. Se pare că Lupu, stăpânit de dorința de a-și construi un aeroplan, ajunge să se îndatoreze la bănci pentru a-și înjgheba propriul aparat de zbor. Strâmtorat din punct de vedere financiar, boierul Mavrocosti de la Necșeni se vede silit să încheie un contract cu inginerul francez Antoine Bernard, vânzându-i acestuia dreptul de a exploata lemnul codrilor Borzei, văzuţi de omul de afaceri francez doar ca o foarte profitabilă investiție, din care „se pot scoate multe milioane”. După o serie de ezitări, ba chiar remușcări, boierul Lupu semnează contractul. Odată perfectată tranzacția, prințul simte unele mustrări de conștiință. Dar, asta nu e tot. Numeroşi oameni legați direct sau indirect de pădurea Borzei își manifestă dezaprobarea și revolta față de distrugerea ei. „Armata” de apărare a codrilor locului era formată fie din oameni simpli, precum țiganii lingurari trăitori într-un tihnit cătun situat în inima pădurii, fie de boierul Manolache, pădurarul Peceneaga, administratorul moșiei Mavrocordeștilor, Sofronie Leca şi însăşi sora prințului Lupu, Kivi.
Cu omenească solidaritate, jivinele pădurii se alătură demersului omenesc, spre salvarea mirificului ținut împădurit. În noaptea de sânziene, pădurarul Peceneaga devine, involuntar, martorul unei negrăite minuni. Animalele sălbatice, întrunite într-un veritabil sinod, capătă grai omenesc și își spun părerea, caută soluții pentru salvarea casei lor.
Finalul întâmplării vă las să-l descoperiți lecturând în întregime romanul. Vă garantez că va fi o revelație. Peisaje și descrieri cu totul emoționante. Nici de astă dată, Sadoveanu nu-și dezminte numele de „patriarh al limbii române”.
Și, totuși, aș zăbovi încă asupra unui amănunt: de ce „nopți de sânziene”? Și în această carte, Sadoveanu conturează o imagine paradisiacă a pământurilor noastre românești, văzându-le drept lucrul mâinilor lui Dumnezeu. Iată afirmația sa, prezentă, de altfel, nu numai în romanul Nopțile de Sânziene, ci și în multe alte scrieri: „Dumnezeu va avea grijă și de oameni și de pădure, cum are grijă de toată zidirea Sa”. Glia țării noastre devine, la Sadoveanu, o cetate în care nu se intră oricum și pe care nu o poate stăpâni oricine. Natura se poartă prietenos cu cei ce o consideră un fel de „Canaan românesc”, dar îşi arată ostilitatea faţă de cei ce jinduiesc a o stăpâni samavolnic și viclean. Pădurea, la Sadoveanu, a reprezentat nu doar o pavăză, un refugiu din fața restriștilor istorice, ci și locul întâlnirii cu Dumnezeu. În codrii Borzei, bunăoară, țăranii au găsit urmele unei bisericuțe de lemn, căci acolo va fi trăit cândva un sihastru. De aceea, cotlonul acela de braniște îl numeau La Paraclis, unora servindu-le drept loc de rugăciune: pădurarul Peceneaga se ruga dimineața la Paraclis, simțind că acolo Cerescul Părinte Se află mai aproape de om.
„Nopți de sânziene”, deoarece în acel răstimp Domnul a rânduit să se biruiască legile statornicite de El și, ca într-un basm, spune Sadoveanu, la Sfântul Ion de vară „Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile și paserile. Le dă și lumina înțelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai așa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla toate se strâng în sobor și stau la sfat. Și când se aude zvon în poiană, toate sălbătăciunile s-au bulucit și așteaptă numai semn de sus, ca să le vină grai omenesc și să deschidă soborul. Ca dintr-o toacă de la o mănăstire din cer, s-a auzit de trei ori: toc-toc-toc. Din văzduhul miezului-nopții începu să ningă o lumină albă peste jivinele pădurii. Atunci pădurarul Peceneaga văzu toate dihăniile și paserile cum începu a prinde grai omenesc. Primul lucru ce l-au vorbit, adunate în sobor, a fost acela de a binecuvânta pe Domnul Dumnezeu, mormăind fiecare cu viersul său”.
De ce recurge scriitorul la acest mod de a susține lupta pentru păstrarea codrilor Borzei? Nu cumva oamenii s-au dovedit atunci, ca și astăzi, lași, corupți, incapabili să înțeleagă rostul și rolul secularelor păduri în existența milenară a neamului nostru? Spun unii critici literari, printre care cel mai competent exeget al operei sadoveniene, Ion Oprișan, că romancierul întovărășește pe om cu lumea necuvântătoarelor tocmai fiindcă animalierul îndeplinește, în opera sa, rolul de etalon și nevinovăție. Prin ochii lor, de o rară sensibilitate și expresivitate, animalele îndeamnă la prietenie și sinceritate, amintind parcă de timpuri imemoriale, de atmosfera din grădina Raiului.
Iată, așadar, o carte în care Sadoveanu adună cu multă trudă şi dragoste, ca în aproape întreaga sa creație literară, credința, tradițiile neamului nostru, frumusețea şi poezia pământului românesc.