Sărbătoarea Nașterii Domnului în viața Bisericii

Înomenirea Fiului și Cuvân­tului lui Dumnezeu împlinește în amănunt Scripturile Vechiului Testament. În legătură cu această analogie între sărbătorile novo-testamentare şi cele vetero-testamentare, în ceea ce privește Crăciunul, cea mai interesantă ipoteză de lucru este cea a exegetului elveţian Bo Reicke, care a atras atenţia asupra calendarului sărbătorilor după care sunt relaţionate naraţiunile despre naşterea lui Ioan Botezătorul şi Naşterea lui Iisus din „evanghelia lucanică a copilăriei” şi, deci, asupra rădăcinilor iudeo-creştine ale sărbătorii Crăciunului.

Potrivit lui Bo Reicke, Crăciunul (25 decembrie) ar cores­punde sărbă­torii vete­ro-testamentare a sfin­ţirii Templului (Chanukka), introdusă de Iuda Macabeul în anul 164 î.d.Hr. În acest sens, data Naşterii Domnului ar simboliza că odată cu venirea Domnului ca Răsărit al luminii lui Dumnezeu în întunericul lumii, prin Întrupare s-a petrecut adevărata sfinţire a Templului şi sălăşluire a Domnului (Cf. Bo Reicke, Aniversarea şi schimbarea calendarului în iudaismul şi creştinismul anti­chităţii, în Trierer Th Q 150, 1970, pp. 312-334).

Conform abordării clasice, data de 25 decembrie în cronologia Mântuitorului nu ar trimite la nimic concret, ci ar fi fost adoptată în secolul IV de către Părinţii Bisericii din raţiuni apologetice şi misionare vizavi de cultele solare sincretiste locale, încreştinând simbolismul solar cosmologic prin cel mesianic (Mal. 3, 20) şi impunând această tradiţie în pofida altora din secolul II (Clement Alexandrinul, Stromate I, XXI, 145). Prima mărturie hagiografică a Crăciunului o reprezintă martiriul celor 20.000 de creştini, arşi de vii într-o biserică din Nicomidia cu ocazia serbărilor publice decretate de Maximian Galeriu după victoria sa împotriva etiopienilor. Convertirea lui Constantin cel Mare, în anul 312, a fost urmată de trecerea sa de la cultul lui Sol invictus la Hristos, Sol justitiae, şi de transformarea monoteismului solar al teologiei politice imperiale prin întâlnirea sa cu monoteismul mesianic. Simbolurile creştine sunt preluate ulterior pe monede, pe peceţile şi monumentele romane ca semn al unei răscumpărări culturale a monoteismului solar.

După edictul de la Mediolanum, triumful creştinismului este urmat de procesul de amplificare a cultului creştin şi a cadrului său estetic, iconografic, arhitectural, retoric, imnografic. Are loc demararea unui amplu proces apologetic imperial de ridicare a unor grandioase bazilici pe Locurile Sfinte din Palestina, menite să ilustreze cele patru afirmaţii din Crezul creştin, referitoare la Hristos: S-a născut, a pătimit, a înviat şi S-a înălţat, fapt care a condus la formarea unei geografii sacre având în centru Ierusalimul. Triumful calendarului creştin prin încreştinarea săptămânii planetare romane care impunea duminica, vechea zi a soarelui, ca zi a Învierii, şi prin încreştinarea anului cosmologic şi a unor sărbători de factură cosmologică din cadrul său a condus la impunerea datei de 25 decembrie ca zi a Naşterii lui Hristos, Sol justitiae, în pofida arhaicului sol invictus sincretist. O procesiune de la Betleem la Ierusalim reda de la începutul secolului al IV-lea sensul mistic al celor doi poli ai iconomiei: Naştere-Înviere.

Cel mai vechi document liturgic roman

Primul document liturgic al Crăciunului, care datează din anul 354 și este numit calendarul lui Filocalius (†385), contemporan al papei Damasus, conţine cel mai vechi document liturgic roman Depositio martyrum (336), cu menţiunea îVIII Kal. Ian. Natus Christus in Betleem Iudeae”, şi documentul Depositio episcoporum din anul 336, din care se deduce că Naşterea lui Hristos era începutul anului liturgic roman şi că intervalul 325-336 reprezintă perioada de impunere a sărbătorii ca început al anului liturgic.

În sec. IV-V se petrece dezvoltarea ciclului hristologic al Întrupării şi promovarea prin intermediul său a dogmelor ortodoxe de la Niceea (321), Efes (431) şi Calcedon (451): sărbătoarea sau sărbătorile Întrupării celebrează nu doar Întruparea Domnului, ci şi întruparea credinţei ortodoxe în pofida răstălmăcirilor ei gnostice, ariene, nestoriene şi monofizite, în acest context stabilindu-se tendinţa de celebrare aprofundată şi de înmulţire a sărbătorilor potrivit diferitelor mistere care compun misterul global al lui Hristos Dumnezeu-omul.

Așadar, în sec. IV-VI ş.u. are loc impunerea treptată a sărbătorii Naşterii Domnului la 25 decembrie mai întâi în Africa de Nord şi Roma, apoi treptat în Asia Mică, Capadocia, Antiohia, Constantinopol, şi apoi în Egipt (Alexandria) şi Palestina (Ierusalim), fiind generalizată în tot imperiul de către împăratul Justinian II (565-578). Mărturiile omiletice ale sărbătorii abundă: latinii o numesc natalis salvatoris: papa Liberius (Cuvântarea din San Pietro la intrarea în monahism a Marcellinei, sora lui Ambrozie de Mediolanum din jurul anului 353), Optatus de Mileve (360), Filastrius de Brescia, Ambrozie, Ioan Cassian, Maxim de Turin, Augustin (Sermo 184-196; Sermo 189 la Hippo în jurul anului 410), Ieronim (Betleem 386-420), Leon cel Mare (Roma 441-444), Petru Hrisologul (Ravenna 431-450), Fulgenţiu (Ruspe 500-532); capadocienii care o numesc ta genethlia: Grigorie de Nazianz (Constantinopol 380), Vasile cel Mare (Cezareea), Grigorie de Nyssa, Amfilohie de Iconium şi Teodot de Ancira; antiohienii: Ioan Hrisostom (Antiohia 386), Severian de Gabala (Constantinopol 399-402), Proclu (Constantinopol 431 în faţa lui Nestorie); alexandrinii: Paul de Emessa (25 decembrie 432 predică în faţa lui Chriril al Alexandrei), Chiril al Alexandriei, palestinienii: Hesychius de Ierusalim (între 412-451), ulterior Sofronie al Ierusalimului (25 decembrie 634), Ioan Damaschin (înainte de anul 749); tesaloniceni (Grigorie Palama între 1347-1359).

Imnografia sărbătorii Crăciunului

În sec. VI avem de-a face cu dez­voltarea condacului, un soi de omilie lirico-dramatică, înrudit cu omiletica imnografică siriacă (Madrashe-le la Naşterea Domnului ale Sfântului Efrem Sirul alcătuite înainte de anul 373), al cărui geniu l-a moştenit şi l-a fructificat Roman Melodul la Constantinopol. În jurul anului 615, Crăciunul devine octavă liturgică. Perioada de pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului are tradiții diverse: în sec. VI apare şi se dezvoltă Adven­tul în Gallia şi la Roma (Grigorie cel Mare), iar în intervalul lung al sec. IX-XVII se impune şi se dezvoltă sub actuala formă Postul Crăciunului la Constantinopol.

La prima vedere, sentimentul comun este acela că sărbătoarea Crăciunului este una cu predilecție mai potrivită sensibilității incarnatorice occidentale, unde a și făcut o carieră strălucită în perioada medievală. Imnografia sărbătorii Crăciunului denotă însă tendinţa Orientului creştin de a-L cugeta pe Hristos în termeni epifanici, ca Logos şi ca lumină a Răsăritului de Sus: „creştinii bizantini nu uită că Logosul a devenit Prunc culcat într-o iesle, însă, în timp ce creştinii din Occident par a se ataşa cu predilecţie din timpul Evului Mediu de acest copil în carne şi oase, Orientul vede mai degrabă în Întrupare apariţia luminii, triumful său asupra tenebrelor, propria convertire de la noaptea păcatului la senină­tatea divină. Orientul vrea să contemple realitatea eternă pe care o exprimă evenimentul ­istoric” (Andrei Scrima, „Biserica litur­gică”, p. 95).

Crăciunul tainic al fiecărei zile liturgice

Mesajul Crăciunului este unul universal şi, în acelaşi timp, foarte personal, fiind îndreptat către fiecare persoană şi comunitate omenească. Misterul Naşterii pre­face Biserica în Betleem duhov­ni­cesc şi fiecare persoană şi comu­ni­tate în loc teologic al unei ospi­ta­lităţi euharistice a Logosului înomenit, onorate sau neglijate: „Sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea Trupului mistic, căci prin Întrupare oamenii au ajuns mem­brele sau mădularele lui Hristos… Trebuie să credem că prin Întrupare a început, în trupul omenesc, între Iisus Hristos şi oameni, o unire negrăită şi nemaiau­zită. Dincolo de evenimentul isto­ric particular care se petrece în Betleem şi prin care Fiul lui Dumnezeu îmbracă un trup uman vă­zut, un alt eveniment se produce şi care interesează întregul neam omenesc: Dumnezeu, întrupându-Se, Îşi logodeşte şi Se îmbracă cu întreaga natură umană la care suntem părtaşi şi în care suntem zidiţi, între El şi noi întemeindu-se o relaţie care, fără a înceta să fie cea dintre Creator şi făptură, este şi una a Trupului cu membrele. Există, deci, unire fără contopire. Crăciunul ne îngăduie să luăm aminte într-un mod mai profund de realitatea renaşterii noastre prin Iisus Hristos” (Lev Gillet, pp. 989-99).

Sărbătoarea Nașterii Domnului a devenit în decursul istoriei una baptismală și pregătirea ei prin post și rugăciune, alături de această tradiție hagiografică bizantină legată de contemplarea stelei Betleemului, a condus la obiceiul liturghisirii zilnice în Postul Crăciunului. Plasarea Doxologiei mari în cadrul liturgic, chiar în preajma începutului Liturghiei, constituie un apel la Crăciun inserat în interiorul tainei ospăţului euharistic, însemnând continuitatea între Naşterea şi moartea lui Hristos, între Crăciun şi Paşti, în lăuntrul unei singure taine a mântuirii (cfr. Raniero Cantalamessa, «Gloria a Dio e pace agli uomini». Il Mistero della nascita di Cristo, în Il Mistero del Natale, Edit. Ancora, Milano, p. 48). De altfel, de fiecare dată, la proscomidie, care corespunde iconic pro­aducerii Mielului lui Dumnezeu, Care vine spre Jertfă din pântecele mielușelei neprihănite Maria, preotul la final acoperă darurile cu o steluță, rostind de fiecare dată: Și iată, venind steaua a stat unde era Pruncul! Și binecuvântat ești Cel Ce ai binevoit așa, slavă Ție! Cu alte cuvinte, fiecare zi liturgică cuprinde un Crăciun tainic în firida proscomidiarului. Tot Crăciun este și la nașterea unui prunc într-o familie creștină căci, atunci când preotul este chemat în ziua a opta să binecuvânteze mama și pruncul nou-născut să fie arvunit Bisericii, se aud în casă cântările minunate „Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeule, răsărit-a lumii lumina cunoștinței...” și „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște...”. În concluzie, toți ne naștem sub semnul Crăciunului și fiecare zi dăruită Domnului își tăinuiește darul, pe Cel Care S-a făcut hrană a toată lumea, sub steaua Betleemului, casa Pâinii: „Născutu-S-a Hristos, Dumnezeu din Tatăl, om din mamă. Din nemurirea Tatălui, din fecioria mamei. Din Tatăl fără timp, din mamă fără de sămânţă. Din Tatăl ca temei al vieţii, din mamă ca sfârşitul morţii. Din Tatăl rânduind zilele, din mamă sfinţind fiecare zi” (Augustin, S. 194, 1).

Să-i fim și noi, după îndemnul Fericitului Augustin, asinul care-l poartă în fiecare an de la Betleem la Ierusalim!