Şcoala trebuie să se întoarcă la valorile spirituale
Din perspectiva realizării actului educaţional, fără a exagera, trăim încă în comunism. Afirmaţia pare destul de forţată, mai ales că au trecut 25 de ani de la Revoluţia din 1989. Însă educaţia, deşi au avut loc schimbări importante în special în ceea ce priveşte designul curricular, a rămas tributară trecutului. Cu toate acestea, în activitatea practică nu au fost operaţionalizate elementele din curriculumul naţional sau local.
Şi astăzi accentul este pus pe latura instrucţională, şi nu pe educaţie, pe latura intelectuală, şi mult mai puţin pe cea moral-spirituală, pe conţinut, şi nu pe personalitatea elevului. Din nefericire, şcoala pregăteşte absolvenţi pentru trecut, nicidecum pentru prezent sau viitor. Dovada este procentul de peste 80% dintre absolvenţi care lucrează în alt domeniu decât cel pentru care s-au pregătit. Aici putem adăuga faptul că prin programele şcolare, care sunt o crimă simbolică pentru sistemul educaţional, se creează o mare discriminare, acestea fiind proiectate curricular doar pentru 15%-20% dintre elevi, nicidecum pentru toată populaţia şcoară, adică doar pentru cei care au aptitudini şi o inteligenţă peste medie. Aceasta este explicaţia pentru care multe ţări îşi doresc absolvenţi din România, peste 90% dintre ei provenind din minoritatea amintită. Practic, cei mai buni elevi pleacă în alte ţări, iar cei care rămân sunt slab pregătiţi şi obosiţi psihic, cu anumite complexe de care nu scapă niciodată. Însă cea mai mare problemă a sistemului, după cea a programelor şcolare, ţine de calitatea resurselor umane. Deja, timp de 25 de ani, mulţi profesori cu vocaţie şi experienţă au părăsit sistemul de educaţie, iar destul de mulţi din cei care au intrat în sistemul educaţional au o calitate îndoielnică, cel puţin dacă ne raportăm la criteriile vocaţional, ştiinţific sau psihopedagogic. Însă, aici aş dori să inserez faptul că sistemul de educaţie trebuie să cunoască o transformare profundă, iar aceasta nu poate fi decât în concordanţă cu principiile valorilor umane, morale şi spirituale, care să ducă la formarea unei personalităţi cu valenţele unei culturi vii, o cultură trăită paideutic. Educaţia se află într-o fază de tranziţie - de la lumea veche, înrădăcinată în mentalul colectiv, către lumea nouă care este pe cale să se nască. Am putea spune că educaţia, ca şi societatea, este la o răscruce de drumuri. Şcoala românească trebuie să se întoarcă la valorile spirituale, umaniste, să accentueze în mod real, nu doar teoretic, faptul că elevul este în centrul tuturor acţiunilor educaţionale. Or, toate acestea nu pot fi făcute decât cu resurse umane de calitate. Şcoala românească are nevoie de profesori care să facă apostolat paideutic. Societatea românească are nevoie de caractere, de oameni integri, nu de gânditori rupţi de realitate. Dacă luăm în dezbatere cazul profesorilor de religie, am putea spune că ei au o misiune foarte grea. Copiii îşi doresc nu doar un profesor la catedră, ci un apostol care să-i asculte, să-i înveţe ştiinţa şi arta cunoaşterii de sine cu atât mai mult a cunoaşterii lui Dumnezeu. Religia este, sau ar trebui să fie, mai mult decât o disciplină în planul de învăţământ, ea este liantul de educaţie morală şi spirituală dintre Şcoală şi societate. Profesorul de religie trebuie să plece de la întrebările şi de la nevoile copiilor, de la curiozităţile lor, aşa cum frumos spunea părintele Arsenie Muscalu. Ca şi societatea, fiecare tânăr este la o răscruce de drumuri. Responsabilitatea profesorului de religie este copleşitoare. Mai mult, acesta trebuie să se lupte cu judecăţile şi prejudecăţile „omului nou“ din lumea veche. Profesorul de religie trebuie să facă un apostolat întru paideia, să devină un pelerin în mediul educaţional, asemenea părintelui arhimandrit Paulin Lecca, cum frumos descria în cartea „De la moarte la viaţă“. Ce poate fi mai frumos decât să-l faci pe copil să înţeleagă că este o taină a lui Dumnezeu în mâinile Lui!
Formarea profesorilor de religie trebuie să aibă la bază o strategie specifică ştiinţelor educaţiei. Putem considera că este în joc soarta societăţii româneşti din perspectiva dimensiunii eticii, morale şi spirituale, absolut necesare pentru societatea în care trăim. Profesorul de religie sau apostolul copiilor trebuie să-şi cunoască şi să-şi înţeleagă elevii în toată unitatea fiinţei lor. De aceea este nevoie de o pregătire specială a acestora în domeniul psihologiei copilului, al pedagogiei, la care se adaugă pregătirea morală, şi nu în ultimul rând cea vocaţională şi chiar bucuria de a fi apostol al lui Hristos în Şcoală. De asemenea, profesorul de religie trebuie să facă faţă provocărilor noilor ideologii. Apostolul copiilor trebuie să lucreze cu părinţii elevilor, căci cu siguranţă trebuie să-i cunoască, să-i sprijine în demersul acestora de a-i creşte frumos şi bine. Şi nu în ultimul rând, profesorul de religie trebuie să înţeleagă faptul că curriculumul naţional înclină balanţa către disciplinele ştiinţifice, şi mult mai puţin către dimensiunea morală sau spirituală. Ştiinţa are astăzi, ca şi în perioada comunistă, valenţe ideologice, prin excesul de raţionalitate, însă, aşa cum spunea Pascal, există „două extravaganţe: a exclude raţiunea, a admite doar raţiunea“. Din perspectiva noastră, şcoala trebuie să menţină un echilibru dinamic între ştiinţele moderne şi nevoile fiinţei umane: libertatea, voinţa, gândirea, demnitatea etc. Omul modern este prizonierul ideologiilor fără a fi conştient de pericolul în care se află. Profesorul de religie trebuie să-şi înţeleagă misiunea de apostol întru paideia, de apostol al copiilor. (Florin Micu, profesor de psihologie şi ştiinţe ale educaţiei)