Scrisorile părintelui monahilor

Dacă binecuvântatul tezaur al viețuirii Sfântului Antonie cel Mare a edificat conștiința monahismului creștin în mai toată lumea, ce ne-a rămas în scris de la părintele pustnicilor este o operă destul de restrânsă. Despre curajoasa lui viețuire ascetică aflăm din Vita Antonii (Viața lui Antonie), alcătuită de Sfântul Atanasie cel Mare, la doar un an după adormirea marelui ascet. Cât despre bogata lui cunoaștere în cele ale Duhului, ne mai rămân astăzi spre mărturie doar o serie de apoftegme și sentințe duhovnicești, la care se adaugă 20 de scrisori trimise spre întărirea mai multor comunități monahale din acea epocă. Rândurile acestor epistole, traduse din arabă la sfârșitul secolului trecut, ne zugrăvesc portretul unui om providențial pentru Biserică.

Cititorul de astăzi al acestor scrisori va fi uimit nu doar de frumusețea și coe­rența argumentării teologice a marelui trăitor, cât și de profunda lui cunoaștere a Sfintelor Scripturi, căci nu există pagină în care limbajul biblic să nu abunde. Seva lor duhovnicească este așadar Scriptura, mesajul lor ascetic stând sub ascultarea ei. În ele pot găsi sfaturi atât cei înaintați duhovnicește, cât și cei care acum fac primii pași pe calea vieții veșnice a cărei pregustare o trăim încă de aici, în Liturghie.

Pustnic cu inimă de tată

Autorul acestor epistole duhovnicești este o inimă înflăcărată de iubire și plină de grijă pentru fiii săi în Duhul Sfânt: „Mult iubiții mei fii în Domnul, noapte și zi implor cu adevărat pe Creatorul meu, în mâinile căruia se află sufletul meu, să lumineze ochii inimii voastre ca să știți mai întâi cât vă iubesc, iar apoi să învățați a vă privi sărăcia voastră și a o cunoaște. Căci cel care-și cunoaște prihana, acela caută adevărata slavă a alegerii. Cel care-și cunoaște moartea, acela își cunoaște viața veșnică” (Scrisoarea VI, 12).

Sfântul Antonie îi asigură pe fiii săi, precum odinioară Sfântul Apostol Pavel scria celor din Corint (2 Corinteni 12, 15), că dragostea lui pentru ei este mai mare decât a lor pentru el (Scrisoarea XII, 2). Sfântul se roagă pentru ca roadele ucenicilor să nu se piardă, ci să crească, dându-le din belșug har, bucurie și dragoste față de frați și de săraci (Scrisoarea XV, 2): „Îmi doresc, dragii mei fii binecuvântați, ca voi să veniți în ajutor rugăciunii mele și marii iubiri pe care o am pentru voi prin perseverența voastră cu inimă hotărâtă în lucrările lui Dumnezeu. Îi cer de asemenea ca în aceste vremuri rele să vă păstreze să­nătoși la trup, la suflet și la duh. Să vă dea cunoștință în toate pentru a scăpa de tirania acestui veac, să aveți pace și bucurie și să fiți mântuiți în Domnul de aceste fructe rele și moarte care au toate drept început slava deșartă și lâncezeala trupului” (Scrisoarea XV, 3).

Chemați să ne sfâșiem inima în locul veșmintelor

Bogăția universului teologic al acestor texte rare este una aparte, iar coerența argumentării în problemele de ordin duhovnicesc face ca actualitatea lor să fie nebănuită. După căderea lui Adam, facultățile duhovnicești ale omului au fost slăbănogite din cauza mișcărilor pătimașe ale inimii (Scrisoarea II, 1), însă Dumnezeu, îngrijindu-Se de slăbiciunea noastră, ne-a trimis treptat pe Moise și pe ceilalți proroci, iar în final pe Fiul Său, care S-a dovedit a fi singurul doctor capabil să vindece rana profundă a omului de după cădere (Scrisoarea III, 2).

Prin puterea cuvântului Său, Fiul ne-a adunat de la marginile lumii și ne-a făcut mădulare unii altora. El a devenit înviere pentru noi toți prin întruparea și jertfa Lui pentru păcatele noastre (Scrisoarea III, 3). Iată de ce fiecare este chemat să-și sfâșie inima în locul veșmintelor și să nu neglijeze lucrarea mântuirii sale, ci să se lupte din toate puterile pentru a se ridica din păcat îna­intea venirii Dreptului Judecător (Scrisoarea II, 4).

Nevoia de asceză

Omul trebuie să învețe la școala Duhului sfințirea trupului său, deprinzându-se cu o viețuire ascetică călăuzită de smerenie și echilibrată de dreapta socoteală: „Trebuie așadar să slăbim trupul, cu prudență și cu tact, pentru slăbirea și stingerea patimilor. Tocmai în această slăbiciune se dezvoltă puterea curăției; la această slăbiciune se referă Apostolul când a spus: «Când sunt slab, atunci sunt tare» (II Corinteni 12, 10). [...] Să slăbim așadar trupurile noastre, însă cu prudență și cu tact, pentru a putea să ne stăpânim. Căci, dacă tratăm sever trupurile noastre și le ținem în supunere față de suflet, atunci slăbesc și mor în noi gândurile trupești, prietenia cu ele fiind dușmănie față de Dumnezeu (Iacov 4, 4). Atunci sufletul stră­lucește și devine templu al Duhului Sfânt” (Scrisoarea XVII, 8). Mântuirea omului se realizează prin urmarea poruncilor, singura cale autentică spre desăvârșire: „Să știți de asemenea, dragii mei fii, că toate poruncile nu sunt nici grele, nici neplăcute, ci sunt mai degrabă o lumină autentică și o bucurie veșnică pentru cel care le urmează până la capăt” (Scrisoarea XIV, 2).

Răbdarea necazurilor este una dintre condițiile desăvârșirii fiecăruia: „Oricine nu este încercat de bunătatea lui Dumnezeu cu ispite, tristeți, greutăți și necazuri, până învață cum să dobândească răbdarea și binele, nu va primi de la Dumnezeu nici slava” (Scrisoarea XX, 8).

Cărarea împărătească a virtuților

Dumnezeu îi însoțește permanent pe toți cei care împlinesc poruncile Lui (Scrisoarea V, 2), iar în lupta cu duhurile creștinul nu este singur niciodată: „Fiii mei mult iubiți, vă cer în plus să înțelegeți că noi am fost creați cu libertate în voința noastră și că tocmai din această cauză duhurile viclene care ne dau târcoale ne asaltează. Înțelegeți însă și ceea ce este scris în Psalm: «Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El, și-i va izbăvi pe ei» (Ps. 33, 7)” (Scrisoarea VI, 10).

Cel care face binele provoacă odihnă sfinților, care așteaptă sfințirea celor care sunt încă în viață (Scrisoarea IV, 1). Potrivit părintelui monahismului, slăbirea patimilor și întărirea virtuților se săvârșesc în liniște, departe de zarva lumii, iar rugăciunile Mântuitorului în singurătate și viața Sfântului Ioan Botezătorul ne sunt exemple în acest sens (Scrisoarea XVII, 11).

Când nu ne păzim de lucrarea demonilor, relele devin pășunea noastră

Sfântul Antonie îndeamnă neîncetat pe ucenicii săi la trezvie în fața atacurilor demonilor: „Fiii mei mult iubiți, nu încetez să mă rog pentru voi, noapte și zi, pentru ca Domnul să deschidă ochii inimilor voastre pentru a discerne marea viclenie a demonilor și multele lor șiretlicuri pe care le îndreaptă în fiecare zi contra noastră. Să vă dea inimă veghetoare și duh de discernământ pentru a putea să vă dați pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca jertfă vie și sfântă, și pentru a vă păzi permanent de gelozia demonilor și de sfaturile lor viclene, de uneltirile lor tăcute și de răutatea lor ascunsă, de duhurile lor seducătoare și de gândurile lor hulitoare, și de tot ceea ce ei aruncă în noi tot timpul: necredință, orbire a inimii, tulburările subtile pe care ni le aduc în fiecare zi odată cu tristețea inimii, mânia și clevetirea. Ei le aruncă pe toate acestea în inima noastră pentru ca noi să ne acuzăm unii pe alții și fiecare să se îndreptățească pe sine însuși, să-i judecăm pe ceilalți și să ne adresăm reciproc injurii, să rostim cuvinte pline de dulceață în timp ce inima noastră este dezgustată, să-i condamnăm pe ceilalți după aparențe în timp ce furul este în noi înșine, să ne certăm încercând să ne înălțăm în cuvânt și să părem demni de respect. Ei ne propun alte lucrări care ne depășesc capacitățile, deturnându-ne de la cele care ne-ar fi de folos.

Ei ne fac să râdem când trebuie să plângem și să plângem când trebuie să ne bucurăm, încercând totdeauna să ne îndepărteze de la calea cea dreaptă, supunându-ne tiraniei lor. Nu am acum a explica una câte una răutățile pe care aceștia le provoacă, doar că, dacă inimile noastre se umplu de asemenea lucruri, acestea vor deveni pă­șunea noastră, astfel că răul se va dezvolta și se va înrădăcina în noi, câștigându-ne o înfri­coșătoare condamnare. De aceea, nu trebuie să slăbim în a implora bunătatea Tatălui astfel încât ajutorul Lui să vină și să ne sprijine în toată lucrarea noastră” (Scrisoarea VI, 5).

Lupta cu trufia minții și fuga de slava deșartă

Sfântul Antonie îi avertizează pe ucenici că slava deșartă și delăsarea trupului erodează sănătatea trupului, a sufletului și a duhului, nimicind roadele trudei lor duhovnicești (Scrisoarea XV, 3): „În ceea ce vă privește, mult iubiții și dragii inimii mele, atunci când înfățișați Domnului roadele ostenelii voastre, stră­duiți-vă să vă îndepărtați de duhul slavei deșarte și să-l biruiți totdeauna, pentru ca Domnului să-i placă aceste roade oferite de voi, iar voi să primiți de la El puterea pe care o dă aleșilor lui” (Scrisoarea X, 3).

Părintele asceților avertizează și asupra înșelării aduse de trufia minții: „Orice om care se delectează cu propriile gânduri cade de bună voie, căci se bucură de aceste lucruri care sunt aruncate în interiorul lui. El crede că sunt mari taine și se laudă pe sine pentru ceea ce face, în timp ce el este locuința duhului rău care-l inspiră spre rău, trupul său umplându-se de aceste taine înfiorătoare. Într-adevăr, cel care este așa este dominat de tulburările demonilor, căci nu i-a alungat de la el. Iată de ce trebuie să cunoaștem bine piedicile și șiretlicurile demonului, pentru a le evita și a scăpa de ele. Căci păcatele și greșelile la care ne împing demonii nu sunt nici aparente, nici văzute, căci demonii nu au trup pentru a fi văzuți; noi suntem cei care le slujim atunci când inima noastră primește din partea lor gândurile întunericului. Acceptând aceste gânduri, ele iau formă în trupul nostru. De aceea, iubiții mei fii, aveți grijă să nu le faceți loc în voi, de teamă ca mânia Domnului să nu se reverse asupra voastră, iar ei să se bucure și, părăsindu-ne, să-și bată joc de noi. Nu neglijați cuvintele mele; ei știu de fapt că viața noastră depinde reciproc de a altora [...]. Cine a văzut față în față în mod fizic pe demon pentru a fugi de el? Dimpotrivă, demonii rămân ascunși, noi fiind cei care îi manifestăm prin lucrările noastre” (Scrisoarea VI, 6).

Urcușul duhovnicesc este condiționat de smerenie

Laitmotivul acestor scrisori rămâne însă cunoașterea lui Dumnezeu prin cunoașterea de sine, la care se adaugă necesitatea dobândirii discernământului duhovnicesc: „Dragii mei fii, vă spun că mulți au depus cu adevărat un mare efort pentru dobândirea virtuții, însă s-au omorât pe ei înșiși din cauza lipsei de discernământ. Eu știu că nu-i nimic de mirare în aceasta, căci dacă neglijați faptele înaintea dobândirii virtuții, cădeți într-o boală diavolească, în lipsa de discernământ. Atunci vă credeți aproape de Dumnezeu și posedând lumina, în timp ce locuiți întunericul.

[...] Toți cei care vor să revină la condiția lor primordială nu pot ajunge acolo decât prin smerenie; căci o mișcare de orgoliu a provocat căderea din cer de la început. Așadar, dacă omul nu dobândește o profundă smerenie din toată inima, din toată gândirea sa, din tot duhul său, din tot sufletul și din tot trupul său, nu va moșteni Împărăția lui Dumnezeu, potrivit cu ceea ce este scris” (Scrisoarea VI, 11).

Ascultarea, calea desăvârșirii

Călugării unei comunități trebuie să fie o singură inimă, precum Dumnezeu este Unul, căci cei care nu lucrează unitatea între ei își pregătesc viitoarea condamnare (Scrisoarea III, 1). Pe cei care ajung să aibă viziuni și revelații dumnezeiești, Sfântul Antonie îi avertizează de pericolul vedeniilor mincinoase care vin de la demoni și care îi fac pe asceți să cadă în trufie. De aceea, rămânerea în ascultare față de părinții duhov­nicești este fundamentală pentru sănătatea duhovnicească a oricui (Scrisoarea XVIII, 1): „Stați așadar în iubirea de frați și în ceea ce aduce slavă și urmați voia Domnului. Într-adevăr, nu este lipsit de valoare pentru un om să urmeze neîncetat voia Domnului în toate. Adevărat vă spun vouă, dacă omul nu renunță la toate do­rințele inimii sale, dacă nu se smerește cu orice prilej, dacă nu alungă departe de el toate bo­gățiile și posesiunile și dacă nu se supune lui Dumnezeu făcând ascultare de părinții săi duhov­nicești, el nu va putea să cugete la voia Domnului, nici s-o împlinească, și va fi lipsit de ultima binecuvântare” (Scrisoarea XX, 24). (Sursa: Père Matta El-Mas­kîne, Saint Antoine, ascète selon l’Évangile, col. Spiritualité Orientale, n° 57, Abbaye de Bellefontaine, Bégrolles- en-Mauges, 1993, 216 p.).