Sebastian Stanca, preot ardelean pe drumul unirii

În 1925, editura „Cartea Românească” avea o inițiativă salutară de a tipări un volum conținând un studiu monografic dedicat contribuției preoților ortodocși din Ardeal la evenimentele istorice ale epocii 1916-1919, Primul Război Mondial și Marea Unire. O lucrare care sublinia rolul istoric al preoțimii în cadrul acelei epoci și la care astăzi facem referire ca un omagiu peste timp față de jertfele și suferințele înaintașilor. Autorul cărții amintite era un reputat preot, teolog și publicist, pe nume Sebastian Stanca.

Fără îndoială, Se­bastian Stanca se prezintă poste­ri­tă­ții drept un intelectual desăvârșit, un teolog valoros, dar și un patriot și luptător pentru Marea Unire, fapt confirmat de prezența sa la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. De pe aceste poziții, preotul, teologul și omul Sebastian Stanca a desfășurat o activitate plină de substanță, anume aceea de a cerceta, centraliza și reprezenta modul în care preoțimea ortodoxă din Ardeal a contribuit la sus­ținerea efortului românilor de realizare a idealului național, fie de pe câmpul de luptă ori din spatele frontului.

Experiența personală a prigoanei auto­rităților maghiare, detenția și suferințele îndurate l-au determinat pe autor să lase scris în fața poste­rității istoria sa personală, dar și a tuturor celor care, împreună cu el, au suferit pentru vina de a fi român în monarhia duală austro-ungară. Așa s-a născut lucrarea „Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)”.

A fi român și preot

„A fi Român în țara ungurească era o crimă în fața cârmuitorilor acestei țări, clădite din veac pe temelia fărădelegilor. Iar cel ce cuteza să dea glas credinței sale românești fără sfială, purta pecetea trădătorului de patrie și era scris cu slove de osândă în catastihele negre ale stăpânirii”, mărturisește Sebastian Stanca în prima pagină a cărții sale. De fapt, prin această „dezvăluire” a condiției de român și ortodox, el prefațează, cumva, cutremurătoarele suferințe îndurate de românii ardeleni, dar și de preoți. Despre aceștia din urmă, scrie autorul, „stăpânirea ungurească a înțeles prea bine că preoții au fost vestalele cari au ținut pururea vie flacăra focului credinței naționale în poporul românesc și furia aceleia s-a năpustit mai ales asupra preoților, amăgită de credința deșartă: bate-voi păstorul și se va risipi turma”. Momentul intrării Regatului României în Marele Război a fost declanșatorul unei prigoane fără precedent asupra preoților români. Precum în vremea inchi­ziției medievale, autoritățile maghiare aveau liste negre cu preoții care trebuiau pedepsiți, izolați și lichidați pentru activitatea lor în slujba idealului național al Unirii.

Neclintiți în cauza lor

Pe 15 august 1916, într-o zi cu o puternică însemnătate spirituală, Sebastian Stanca, împreună cu alți preoți din zona Sebeșului, a fost arestat și transportat în condiții umilitoare spre Rust, un sătuc din Ungaria, ales ca domiciliu forțat pentru „dușmanii” monarhiei, iar ulterior este mutat la Șopron, un alt centru de detenție.

De altfel, domiciliul forțat în Ungaria a reprezentat doar una dintre metodele de pedepsire și intimidare a românilor, închisoarea și tortura, umilirea, procesele în instanță ori condamnarea la moarte au fost celelalte căi prin care autoritățile imperiale au încercat să pună stavilă activității preoților aflați în slujba mișcării naționale a românilor din Ardeal. Așa se face că închisorile din Cluj, Târgu Mureș, Aiud, Seghedin, Oradea, Timi­șoara, Arad, Făgăraș, Brașov și Sibiu au devenit neîncăpătoare. Deținuților de drept comun li s-au alăturat deținuții politici, în mare parte preoții ortodocși sau uniți.

Supliciul îndurat de preoții români din Ardeal a continuat pe întreg parcursul războiului, dar mai important este faptul că aceștia au rezistat, au rămas neclintiți în credința dreptății cauzei lor, iar mersul istoriei le-a dat dreptate.

Pentru a conferi substanță lucrării sale, Sebastian Stanca a purtat o numeroasă corespon­dență cu preoții ardeleni, cărora le-a solicitat să depună mărturie scrisă despre su­ferințele îndurate de ei în vremea Marelui Război. Din acest considerent, cartea este un adevărat document istoric, căci nu mai puțin de 55 de preoți au răspuns acestui demers și au consemnat activitatea și suferința lor în acei ani 1916-1918. O listă cu numele a peste o sută de preoți întem­nițați de către imperiul austro-ungar întregește acest tablou.

Cartea cuprinde însă și o altă dimensiune a istoriei ardelene în vremea anilor 1918-1919, anume aceea a prigoanei, maltratărilor și crimelor înfăptuite de către bolșevicii maghiari față de preoții ortodocși români. Preotul A. Conciatu din Detta împușcat de maghiari pe 3 noiembrie 1918, preotul Ioan Opriș din Cristiș care a fost împușcat pentru că făcea propagandă pentru participarea românilor la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia sunt doar câteva exemple despre condiția preotului ortodox ardelean, o condiție sinonimă, de multe ori, cu suferința și asuprirea.

Încheiem această evocare, cu un arc peste timp, lăsându-l pe Sebastian Stanca să mărturisească: „Noi preoțimea anului de vecinică pomenire 1918 am avut fericirea să vedem pecetluită isbânda idealului na­țional. Cu lacrimi de bucurie am întâmpinat răsăritul sfânt al soarelui celui nou aducând prinos pe altarul patriei întregite tot sufletul nostru împreună cu sufletul întregului popor românesc...”

Repere biografice

Reputatul preot, teolog și publicist Sebastian Stanca (1878-1947) s-a născut în Petroșani, în familia unui preot. A urmat studiile la Sebeș și la Brașov, unde a absolvit, în 1898, Liceul Ortodox „Andrei Șaguna”. După liceu s-a înscris la cursurile Institutului Teologic din Sibiu și la cele ale Facultății de Litere de la Budapesta, încununându-și formarea profesională cu un doctorat obținut în 1910 la Budapesta. Din vremea studenției, Sebastian Stanca a început să colaboreze la publicații precum „Poporul român”, „Telegraful Român”.

În perioada 1907-1919 a fost preot paroh în Vulcan și Sebeș, iar în calitatea sa de preot în Sebeș a și fost delegat, alături de alți trei reprezentanți ai românilor, să reprezinte cercul Sebeșul săsesc la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Activitatea sa publicistică în România Mare a fost una remarcabilă, el îndeplinind însărcinări onorante precum cele de: consilier la secția bisericească din cadrul Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului, membru în Adunarea eparhială din Cluj și membru în Congresul Național Bisericesc.

Opera sa însumează câteva sute de articole apărute în diverse publicații ale epocii, lucrări de literatură, istorie totalizând peste 10 cărți tipărite dintre care enumerăm: „Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)”, „Preoţimea română din Ardeal în slujba idealului naţional”, „Biserica ortodoxă din Sebeș”, „Sergentul. Episod din luptele de lângă Jiu în pasul Surduc la începutul lui septembrie 1916”.