Seminarul nemţean în anii ’80 (II)
Citesti și: Seminarul nemțean în anii ’80
Am amintit cu alte prilejuri evenimente speciale și oameni ai lui Dumnezeu întâlniți în timpul frecventării cursurilor Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț. Spațiul nu mi-a îngăduit să o fac pentru toți deodată, iar ordinea enumerării lor este, să zicem, întâmplătoare.
Voi continua acum spunând că fostul meu diriginte (până în anul IV inclusiv), părintele Vasile Irina, avea mai mult de 30 de ani de profesorat neîntrerupt la Neamț. Preda româna dar și alte discipline. Când am început cursurile anului I știam deja totul despre el. Toți preoții din ținutul meu natal vorbeau despre Sfinția Sa. Știam câte ceva și din stilul său inconfundabil, așa încât am înțeles dintru început că într-o noapte trebuie să transcriu toate scrisorile lui Eminescu, ca o dojană îndreptată asupra întregii clase. Poate că ne-a prins bine lecția de ...ascultare. M-am trezit și cu refuzuri, așa cum a fost o învoire pentru Mănăstirea Sihăstria pe care i-o solicitasem. La sfârșitul trimestrului întâi, înainte de Crăciun, părintele Irina pregătea o frumoasă serbare. Muncea pentru ea, împreună cu noi, aproape trei luni. Dacă totul ieșea bine, după vacanță părintele era binevoitor. Dacă nu, lucrurile se complicau. L-am vizitat, după mulți ani, în parohia de la Negrești unde se stabilise după plecarea de la seminar. Am găsit un alt om care s-a bucurat ca un copil de venirea noastră. A ieșit în stradă, după noi, și le spunea oamenilor: „Sunt elevii mei, au venit să mă vadă”. În ochi avea lacrimi de bucurie.
Spiritualul școlii era părintele Ioan Mihoc care preda și tipicul, disciplină atât de trebuincioasă clerului. Prezent mereu la slujbele comunitare, la rugăciunile de dimineață și seară, spiritualul nota cu atenție eventualele absențe și abateri. Aveam uneori și oaspeți aduși de părintele Mihoc să ne vorbească la sfârșitul unei zile încărcate. Așa a fost vizita arhim. Vasile Cornilă, fostul reprezentant al Patriarhiei Române la Ierusalim, al unor preoți de mir cu experiență (unii dintre ei din familia Mihoc) care ne făceau părtași unor trăiri sufletești aparte.
Părintele Teoctist Caia, profesorul nostru de greacă și rusă, a venit la seminar-direct de pe băncile Facultății de Teologie de la Zagorsk. Pentru o notă de trecere la rusă făceam traduceri cu dicționarul în mână din jurnalul Patriarhiei Moscovei sau din alte publicații. Părintelui Caia i-a plăcut foarte mult această limbă din care a făcut numeroase traduceri tipărite în anii din urmă. Ținea mult la clasa unde era diriginte, a făcut cu elevii lui excursii până la Moscova, la cunoscutele catedrale și mănăstiri. Întâlnindu-l, după mulți ani, m-am trezit în fața unui cleric cu înfățișare aspră de monah, cu barbă și trăsături schimbate. Doar ochii i-au rămas aceiași, după trecerea celor douăzeci de ani...
Părintele Constantin Vasilescu, profesorul de franceză, fusese înainte de venirea la seminar încadrat la un liceu din Târgu Neamț. Era îngăduitor, apropiat de elevi, glumeț. Ora lui îți oferea un moment de respiro într-o programă foarte aglomerată și dificilă. Ar fi putut și el, la rându-i, să fie aspru și neîndurător. Dar alesese o altă cale de a intra în sufletele învățăceilor. La o oră de franceză a venit în inspecție arhim. Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos de astăzi, care făcuse studii de doctorat la Strasbourg. Eram înspăimântați. Cu bruma noastră de franceză nu făceam față. Ora a decurs binișor. Profesorul și inspectorul au dialogat în limba lui Voltaire, ne-au spus și nouă câte ceva în aceeași limbă, am răspuns și noi, ce-i drept cam stângaci și ora s-a încheiat. Amândoi, profesorul și inspectorul, învățaseră franceza în țara ei...
Părintele Anibal Panțiru ne-a predat muzică. Din septembrie până la Crăciun făceam zeci de repetiții pentru concertul de colinde la care asista Mitropolitul Moldovei și Episcopul Romanului și Hușilor. Alte repetiții, nenumărate, se făceau și pentru hramul Mănăstirii Neamț. Corul seminarului dădea răspunsurile la marea sărbătoare care constituia atunci cel mai mare și important hram din întreaga Moldovă. Când profesorul de muzică nu era prezent, în duminici și sărbători, la mănăstire sau la Vovidenia conduceau corul elevi talentați cum ar fi: Alexăndrel Barnea, Florin Călărașu, Sorin Grădinaru, Nechita Mirel, Brânduș Ungureanu sau Gheorghe Zugravu. Numeroși pelerini veneau la Mănăstirea Neamț pentru a asculta vestitul cor al seminarului. Era cea mai importantă carte de vizită a școlii nemțene din vremea aceea.
În anul trei de seminar părintele Gheorghe Onofrei, profesorul nostru de îndrumări misionare, a lipsit pentru mai bine de șase luni. Plecase la o bursă oferită de Institutul de la Bossey. În acel răstimp ne-a fost profesor ieromonahul Justinian Cârstoiu, mai târziu stareț al Mănăstirii Neamț. Cu o bună memorie, volubilitate și știință de carte, Cuvioșia Sa ne-a cerut mult pentru o notă bună, dar mai ales pentru slujirea care ne stătea înainte.
Pedagogii seminarului au fost Vasile Țoc, hirotonit preot în 21 mai 1986 de Mitropolitul Moldovei, Patriarhul de azi al României, în ctitoria ștefaniană de la Neamț, apoi părintele Vasile Cojocaru și, pentru un an, părintele Ioan Dogaru și dl. Ioan Popovici. Dintre pedagogi doi au ajuns protoierei la Târgu Neamț . Și Roznov, altul director de seminar la Suceava, iar celălalt paroh în Humuleștii lui Creangă, el însuși descendent al marelui povestitor. De o oarecare înrudire cu marele Creangă se bucură și profesorul nostru de greacă și rusă, părintele Teoctist Caia Pedagogii, ca și spiritualul, locuiau în clădirea seminarului. Nimeni dintre noi nu putea pleca dincolo de poarta școlii fară bilet de voie. Au fost trimestre întregi când n-am fost deloc acasă sau într-o altă învoire. Seminarul a avut însă un merit extraordinar. A legat, în anii de școală, prietenii. Unele dintre ele adevărate, cu amintiri și bucurii veritabile care ne însoțesc în drumul anevoios al vieții.
* Arhim. Timotei Aioanei este exarh cultural al Arhiepiscopiei Iașilor